Haihuială pentru suflet, în Brașov!

M-am trezit într-o sâmbătă, pe la ora 10, cu chef de haihuială și out of nowhere i-am propus lui Gabi să dăm o fugă până la Brașov, unul dintre orașele din România în care m-aș muta și mâine dacă n-aș avea atâtea angajamente și planuri în Iași. Nu e Gabi cel mai dornic de haihuială la orice oră, dar surprinzător, n-a protestat, ci mi-a zis așa leneș, da, mami, mergem. Mi-am luat porția de țopăială prin pat, am aruncat o pereche de blugi scurți, două tricouri și un pulover în ghiozdanul lui și în mai puțin de o oră eram gata de plecare. Nu reușesc niciodată să așez în cuvinte energia asta pozitivă cu care mă încarcă ieșirile spontane, fără plan de vacanță și obiective turistice de neratat. Militez pentru planul de vacanță detaliat pentru a nu pierde timp și bani, însă uneori îmi place să îmi trag sufletul, să mă uit în jurul meu și să inspir frumusețea aia de moment.

Well, când pleci fără plan, șansele de a găsi cazare bună sunt practic nule, așa că în Brașov ne-am cazat la un hotelaș-hoteluț unde am plătit 250 lei/noapte și am primit o cameră mică, văruită în roșu și crem (?), cu așternuturi albe, mirosind a detergent din flori de primăvară ca-n reclamele de la Dero. N-am dat multă importanță cazării, doar fugisem de căldura din Iași ca să ne adăpostească muntele, nu vreun hotel de cinci stele.

Odată cazați, ne-am urcat în mașină și nu ne-am oprit până în Poiana Brașov pe care am găsit-o sub lumina aia gălbuie-roșiatică a apusului. Am avut o tentativă de a urca la Postăvarul, dar cum nu suntem prea sportivi, ne-am oprit undeva între munte și cer și am respirat cele 24 de grade pe care ni le furase canicula în Iași.

Ești încă în poveste, da?

Ei bine, n-am fi vrut să coborâm, dar se lăsase frigul și ne-am zis că oricum o să fie o ocazie bună să prindem priveliștea aia cu Brașovul pe înserat și să stăm cocoțați acolo sus până se aprind toate luminile orașului.

Și cum stăteam cu capul scos pe geamul mașinii, cu muzica în urechi și vântul în ochi, coborând din Poiană spre Brașov, în dreapta omului meu bun, am simțit că trăiesc cel mai frumos moment dintre toate cele pe care le port în mine. Ceva nemaiîntâlnit, „nemaisimțit”, fără margini. Iar ceva-ul ăla m-a umplu de lumină și zâmbet. Am deschis ochii și m-am auzit spunând „sunt fericită”. Și în secunda aia chiar am fost fericită cât pentru o viață întreagă! Pesemne, ăsta e efectul călătoriilor combinate cu un gram de muzică și o tonă de iubire.

Ajunși în Brașov, ieșiți de sub vraja muntelui, am intrat direct în aglomerație, la rând pentru o porție de mâncare gustoasă. Am vânat un loc la Ursul Carpatin și am mâncat o tocăniță de pui cu mămăligă și salată de varză cum n-am mâncat niciodată. Așa că dacă ești în Brașov și nu știi unde să mănânci, mergi cu încredere și așteaptă la rândul care se formează în fața restaurantului, n-o să îți pară rău.

M-a uimit cât de plin era orașul, deși era trecut bine de ora 23. Terasele, restaurantele, băncile din Piața Sfatului, cozile la înghețată și popcorn, oamenii mână-n mână, înghesuiți pe străzile pietruite. În seara aia de august canicular, am găsit un Brașov aglomerat, curat și civilizat, iar asta m-a bucurat nespus.

Cortină trasă. End of the day. Actorii trebuie să se încarce cu energie. Noapte bună! 🙂

A doua zi, am mers direct la telecabină pentru a urca pe Tâmpa căci, deși am fost de atâtea ori în Brașov, n-am urcat niciodată să vedem Hollywood-ul de sus. Te sfătuiesc să mergi cât mai dimineață, când am fost noi era destul de aglomerat, iar cămăruța în care aștepți până ajungi să cumperi biletul e de-a dreptul sufocantă. Sus de tot, o familie de nemți își lăsa copiii mici și blonzi să se urce singuri pe stânci, iar eu n-am putut să nu mă gândesc oare câți români și-ar lăsa copiii să se cațăre pe stânci, oare părinții români sunt la fel de relaxați?

Anyway, am mâncat zmeură în loc de mici și bere și am coborât pentru a mai da încă o tură până în Poiană, la ceva mai multă răcoare.

De data asta, am ajuns în vârf, la Postăvarul, însă cu telecabina aglomerată și transpirată, draga de ea. Măcar m-a lăsat un tip în față, cât să văd și eu ceva și să nu mă mai complexeze statura mea impunătoare de fix un metru și o palmă. Insert smiley face aici.Vârful Postăvarul ne-a așteptat cu furtună în zare, aer răcoros și vânt blând. Acolo sus, ne-am luat o doză serioasă de liniște și ne-am jucat de-a fotografii profesioniști. Iată mai jos ce-a ieșit:

Nu puteam pleca din Brașov fără să mai dăm o tură prin Piața Sfatului, ca să hrănim porumbeii. Nu nu, avem și în Iași porumbei, dar cei din Brașov parcă-s mai simpatici și mai prietenoși. Atât de prietenoși încât am amânat prea mult plecarea spre Iași și am ajuns acasă foarte târziu, iar luni a părut un kilometru de zi.

Partea bună e că niciodată nu îmi mai amintesc oboseala, ci doar bucuria cu care rămân după fiecare escapadă. Bucuria aia pură picurată, strop cu strop, direct în vene.