#poveștidinZanzibar – șocul cultural

În ultima vreme, am avut senzația că parcă a explodat sacul cu oferte către Zanzibar pe facebook. Toate agențiile de turism au început să promoveze această destinație ca fiind noul paradis accesibil tuturor călătorilor dornici de aventură, la mai mult de 10 000 de km distanță. Fotografii de revistă cu ocean turcoaz, plaje albe, maasai și copii cute au invadat internetul și pare că acolo e un paradis luxos, nicidecum o bucată de pământ african de o sărăcie care doare până departe, în  adâncul sufletului.

Ei bine, eu tocmai m-am întors din Zanzibar, am încă toate imaginile vii în minte și după o săptămână de sărăcie cum n-am văzut vreodată, sunt gata să arunc în stânga și-n dreapta cu povești, emoții, tips&tricks și fotografii așa cum le-am simțit atunci, în mijlocul oamenilor și locurilor zanzibareze. Cu bune și rele, sărăcie și frumusețe, ocean și colibe. Ca să știți, în caz că sunteți în căutare de fotografii din paradis, unde totul e roz și numai bine de stat la plajă, fără întrebări existențiale și dureri în suflet.

Am ajuns în Zanzibar noaptea, pe la 2 și prima imagine care m-a lovit a fost cea a zonei de Arrivals din aeroport: o sală acoperită cu tablă, fără geamuri, cu păianjeni și câteva păsări, iar în mijloc un morman de bagaje cărate direct de afară de banda manuală, câțiva bărbați zanzibarezi. Unul din bagaje a ajuns rupt, dar ce lost&found, ce plângeri? Mai degrabă, hai să mergem mai repede la cazare!

Vă spuneam înainte să plec că am ales să închiriez mașină cu șofer. Bine am făcut! Nu, în Zanzibar nu e fiță să ai mașină cu șofer, e necesitate. Traficul e greoi și haotic, străzile nu sunt marcate și semnalizate, nu există iluminat public, iar scuteriștii și motocicliștii se aventurează fără cască de protecție. Așa că, în scurta noastră aventură, nu de puține ori am avut impresia că urmează să facem un accident frontal. Între timp, am învățat expresia pole-pole (slowly-slowly) și ne-am relaxat.

Revenind la poveste, ne-am luat șoferul de la aeroport și am plecat spre cazare. Atunci am înțeles care-i treaba cu iluminatul public și am intrat în prima fază a șocului cultural: omg, ioiii, doamne, nu creeed, câtă sărăcie, oiii unde am ajuns, băi, uită-te puțin ce-i aici! Am făcut vreo oră de la aeroportul din Zanzibar City (Stone Town – orașul vechi) până la Kiwengwa, la Kamili View Apartments. Odată ajunși și instalați în căsuță, am dormit cu stres vreo câteva ore, nerăbdătoare să văd oceanul și sărăcia. Să ies pe stradă, să văd satul, să văd oamenii, să cunosc necunoscutul.

Dis-de-dimineață, dincolo de pereții vilei în care ne-am cazat, ne-a așteptat un Zanzibar  contrastant, în egală măsură un paradis și o rană care doare până la os:

20170922_142458(0)-01

20170922_142817-01
Înainte de reflux, plajă lată, cu nisip alb

20170922_160423-0120170922_152740-01

20170922_154851-01
Refluxul care a acoperit toată plaja

Mai suportă ochii voștri câteva poze?

20170922_154423-0120170924_113525-01.jpg20170922_142814(0)-0120170922_152727-01-220170924_113649-0120170924_113517-0120170924_113528-01

În prima zi, pe plaja din Kiwengwa ne-au întâmpinat localnici și copii învățați cu turiștii. Deși s-au tot ținut după noi pentru a cumpăra diverse produse handmade sau tururi pe insulă, nu pot spune că ne-au agasat. Probabil pentru că erau dornici să vorbească cu noi, deschiși, zâmbitori. Era suficient să le spunem că nu suntem interesați, că abia am ajuns și încă nu ne-am făcut un plan sau că am cumpărat deja și plecau urându-ne bun venit în Zanzibar, cu deja tradiționalul Jambo (salut) pentru turiști.

Tot pe plajă, l-am cunoscut în prima zi pe Dennis, un tip de aproape 30 de ani, ghid turistic, zanzibarez și familist cu o fetiță de 5 ani. Ne-a abordat în timp ce ne plimbam pe plajă, fără să ne vândă nimic și din vorbă în vorbă, am ajuns să cutreierăm toată plaja împreună. Am vorbit despre educație, sănătate, politică, familie, religie și pentru că am petrecut niște ore atât de agreabile, l-am invitat să ia masa cu noi ca să mai povestim. Stând de vorbă cu Dennis la o bere, două, trei, mi-am dat seama că intrasem deja în faza a doua a șocului cultural: hai că nu e așa de rău, uite ce faini sunt oamenii. S-au evaport teama, neliniștea, instinctul de apărare în fața necunoscutului. Deodată, ne-am relaxat și am uitat de rigorile impuse acasă: ne uităm atent la mâncare, ne spălăm pe mâini non-stop, folosim dezinfectant, suntem atenți la cei din jurul nostru, ținem device-urile cât mai ascunse. În schimb, am mâncat pește baracuda cu cartofi prăjiți, am băut bere Safari, am făcut poze cu Dennis și i-am arătat GoPro-ul și smartphone-urile noastre, de care s-a bucurat ca un copil.

Cu un zâmbet candid, Dennis ne-a spus că ei nu au nevoie de case mari și device-uri, că sunt fericiți cu puținul pe care îl au și că ceea ce își doresc cel mai mult e să nu se îmbolnăvească. Atunci când se îmbolnăvesc și nu pot merge la spital cu Dala Dala (mijloc de transport în comun ieftin, dar rudimentar), mai ales dacă este noapte, sunt nevoiți să strângă bani de la vecini, familie sau prieteni pentru a închiria o mașină. Imaginați-vă că din Kiwengwa până în Stone Town sunt doar 43,2 km. Pentru voi ce înseamnă 43,2 km?

Ca să înțelegeți mai bine, cf. site-ului wageindicator.org, dar și informațiilor aproximative culese de la șoferul nostru, în Zanzibar, salariile minime pentru cei care lucrează în sectorul privat și pentru cei din sectorul public sunt diferite. Aparent, din spusele lui Luca (șoferul nostru), cei din sectorul public câștigă mai bine decât ceilalți. Muncitorii calificați câștigă 10 000 silingi/zi (în jur de 5 dolari/zi), în timp ce muncitorii necalificați câștigă 7 000 silingi/zi (mai puțin de 5 dolari/zi). Asta în timp ce lucrează minim 42 ore/săptămână, timpul de lucru putând fi extins până la 48 de ore/săptămână în cazul programului în ture. Cum mulți zanzibarezi renunță la școală în general după primary school…vă dați seama cât de calificați sunt.

Așadar, 5 dolari înseamnă o zi de muncă în Zanzibar. Dacă îl veți întâlni vreodată pe Dennis pe plaja din Kiwengwa și veți avea câțiva dolari în buzunar, luați-l cu încredere pentru a fi ghidul vostru.

snapseed-06

Ne-am înțeles atât de bine încât după lăsarea serii (adică ora 19, în Zanzibar soarele apune mereu în intervalul 18-19), am mers împreună la barul din sat. Noi pentru a cumpăra câteva beri pentru o seară la piscină, el ca să ne ajute. Barul din sat era o mică gheretă, cu scaune de plastic murdare și un televizor mic, cocoțat pe perete. La bar, alți zanzibarezi, unii fumători înrăiți de marijuana (de altfel, mirosul era prezent peste tot, dar mai ales în ochii lor tulburi și roșii), alții liniștiți la o bere. Acolo, am întâlnit un alt zanzibarez, unul din mulții Rasta cu codițe și fes multicolor, fani Bob Marley (știți despre mișcarea religioasă Rastafari și adepții ei care cred într-un singur dumnezeu – Jah -, consumă marijuana, ascultă raggae, susțin că dumnezeu era negru și resping lumea modernă, da?) din Zanzibar, în căutare de clienți pentru plăcuțele din lemn de abanos personalizate, jobul care îi asigură un venit constant în sezoanele turistice. Am stat cu ei la o bere (vorba vine, băieții au stat la bere, eu am băut un gât de sticlă toată vacanța, doar ca să gust Safari-ul lor), iar noii noștri prieteni ne-au povestit despre turism și turiști, noii salvatori ai Zanzibarului. Ah, ne-au spus și că nu le plac turiștii ruși pentru că nu vorbesc engleză și sunt cu nasul pe sus. Ce să vezi? Nici nouă nu ne plac rușii!

snapseed-07.jpeg

Au apreciat tare mult faptul că am mers în mijlocul lor și am povestit împreună, fără teamă sau fițe, iar la final au avut grijă să ne conducă acasă pe drumurile de pământ, cuprinse de întuneric.

Imediat ce am ajuns acasă, stăteam la piscină și am avut un moment, o fracțiune de secundă în care mi-a trecut prin minte un gând care mi-a dat fiori: dacă vor veni să ne fure acum că știu unde stăm? Dacă am fost inconștienți și am avut prea mare încredere în oameni necunoscuți? Și imediat, mi-a fost rușine că am putut să am astfel de gânduri, chiar și pentru o secundă, despre niște oameni care s-au comportat atât de frumos cu noi. Mi-a fost jenă când mi-am dat seama că am căzut în capcana stereotipurilor, deși eu însămi am fost de multe ori victima lor și știu cât de mult rău mi-au făcut părerile celor care m-au considerat mai puțin om din cauza culorii pielii mele sau statutului social. Și în secunda aia, mi-am promis să nu abandonez niciodată lupta cu mine pentru a înlătura prejudecățile pe care societatea a avut grijă să mi le implanteze adânc în minte de-a lungul anilor. Că o să fiu deschisă cu cei din jurul meu pentru a-le cunoaște visurile, ideile, poveștile. Și fix asta am făcut în fiecare zi petrecută în mijlocul oamenilor din Zanzibar.

Oamenii pe care i-am întâlnit în Zanzibar sunt oameni simpli care trăiesc la marginea prăpastiei, în condiții greu de imaginat, însă extrem de modești, săritori și respectuoși. Au ceva ingenuu, o sclipire de oameni buni în priviri pe care cred că lumea modernă a pierdut-o în lupta pentru mai mult și mai bine.

Oamenii din Zanzibar au mult respect pentru turiști și în mod cert încearcă să facă o impresie bună pentru a nu crea insulei o imagine negativă. Bineînțeles că veți cumpăra totul la preț de turist, iar uneori vă veți lua țepe de la oameni dornici de un câștig rapid, dar asta nu înseamnă nimic. Când munca e la negru, nereglementată de vreo lege, pe un petec de pământ cu oameni care trăiesc în cea mai pură sărăcie, fără un venit stabil, nu te poți aștepta să ai prețuri de supermarket, cu bon fiscal la sfârșit. În plus, sunt convinsă că sunt mulți turiști care negociază la sânge fără să se gândească că 1,2,5 dolari înseamnă nimic pentru ei, dar foarte mult pentru zanzibarezi.

Ce vreau să spun? Că vă încurajez să cumpărați de la localnici la prețuri corecte și să susțineți orice mic business local: suveniruri, haine, condimente, cazări, tururi pe insulă. Experiența va fi autentică și astfel veți susține munca lor, ajutându-i să câștige cinstit pentru a-și întreține familiile numeroase.

La final de zi, întinsă în pat, am înțeles că șocul cultural dispăruse complet. Candoarea oamenilor, frumusețea locurilor, zâmbetul copiilor triumfaseră. La final de zi, rămăsese doar curiozitatea de a intra tot mai adânc în poveștile lor, de le cunoaște visurile, dorințele, viețile.

Până data viitoare, spor la haihuială!

Cristina

Cum m-am pregătit pentru vacanța din Zanzibar, Tanzania

Ziua 2: #povestidinZanzibar – ce am mai vizitat

 

6 gânduri despre „#poveștidinZanzibar – șocul cultural

  1. Salut, Gina! Să știi că Zanzibar chiar e un colț de paradis: e o insulă cu oameni buni și modești, cu plaje albe și ocean turcoaz, cu mâncare extrem de gustoasă, cu istorie dureroasă, dar și cu extrem de multă sărăcie. E un loc care o să te învețe multe lecții, îți recomand din suflet să mergi. Fără teamă, fără prejudecăți, doar cu inima deschisă.
    Te mai aștept pe blog, dar și pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/plecatahaihui/

    Dacă te pot ajuta cu alte info, dă un semn 🙂
    Cristina

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s