Cum m-am îndrăgostit de Lisabona

Zilele trecute, o prietenă foarte bună a fost plecată în Lisabona și în locul magnetului clasic pentru frigider mi-a adus pasteis de nata, direct de la Fabrica da Nata. Înfulecând  (da, ăsta e verbul) minunatele tarte cu cremă de vanilie, mi s-a făcut dor de Lisabona, cu străzile ei pline de tramvaie galbene și clădiri colorate și mi-am adus aminte că pusesem de mult timp acest oraș pe lista cu subiecte de haihuială pentru blog.

Așadar, profit de acest mix de inspirație și melancolie pentru a vă povesti despre cum m-am îndrăgostit iremediabil de Lisabona, orașul care rezistă eroic în topul celor mai frumoase locuri cutreierate până acum.

Povestea a început într-o zi de iulie când Gabi m-a sunat la birou ca să mă întrebe dacă aș vrea să mergem cu niște prieteni în Santorini, Grecia. Mi-a spus că își dorește tare mult să mergem împreună, că a vorbit deja cu băieții, că au găsit cazare și bilete de avion și că se ocupă el de tot, doar să spun da și să rezolv la birou cu zilele de concediu. Eu anunțasem că îmi voi lua concediu în septembrie, în iulie având deja colege din echipă care își setaseră concediul și știți cum e în corporații, întotdeauna e nevoie de back-up. Noroc că la vremea respectivă aveam o șefă tare de treabă și până la urmă am reușit să îmi iau câteva zile de concediu neprevăzut.

Nefiind o împătimită a plajelor, am colindat mall-urile vreo câteva zile ca să îmi găsesc costume de baie și tot felul de produse de plajă. Cum ar veni, m-am pregătit temeinic pentru vacanța în Santorini, neștiind ce mă va aștepta la aeroport. În ziua plecării, la aeroportul din Iași eram doar noi doi, nici urmă de prietenii noștri. Curioasă, dar fără să bănuiesc ceva, l-am întrebat pe Gabi unde sunt ceilalți, iar el, senin, mi-a răspuns că au hotărât să vină cu mașina până la București pentru că fiind patru prețul ar fi fost mai ieftin decât dacă ar fi venit cu avionul. Ooook, am înghițit minciuna, fără întrebări suplimentare. Mai mult, mi se părea chiar logică explicația, gândindu-mă ce smart din partea lor să aleagă varianta respectivă.

Ajunși în București, așteptam să treacă timpul pentru a ne îmbarca când mi-am dat seama că nu luasem de acasă niciun fel de pastile. L-am rugat pe Gabi să îl sune pe unul dintre prietenii lui și să îl roage ca în drumul lor spre aeroport să oprească undeva și să cumpere niște pastile. Din acel punct, Gabi n-a mai putut să continue minciuna și așa cum stăteam pe o bancă în aeroport, obosită, foarte puțin entuziasmată de vacanța respectivă (pentru că aniversam 4 ani și mi-ar fi plăcut să fim singuri, nu cu un grup de prieteni), m-am trezit cu un bilet de avion în brațe, destinația Lisabona. Nu mai fusesem niciodată în Portugalia, nu era o destinație unde mi-aș fi dorit neapărat să ajung, dar nu există suficiente cuvinte care să descrie bucuria pe care am simțit-o atunci!

Astfel, toată povestea cu Grecia și prietenii noștri fusese doar un pretext pentru surpriza pregătită cu ocazia aniversării noastre și s-a dovedit a fi  cea mai frumoasă surpriză din toate surprizele posibile!

Am ajuns pe aeroportul Portela din Lisabona seara, însă partea bună a fost că din aeroport am luat metroul până în centrul orașului, în cartierul Baixa unde Gabi găsise un apartament foarte modern și confortabil. Mi-amintesc că deși era deja ora 23 și încă nu ne cazasem, ne-am oprit să mâncăm un pește Bacalhau – denumirea portugheză pentru cod, extrem de uscat și sărat – cu cartofi prăjiți și legume. Și mai jos, întrebarea firească:

Unde ne-am cazat în Lisabona?

Gabi a ales un studio cu chicinetă, foarte utilă pentru mic dejun. Modern și cu toate utilitățile, situat în centrul Lisabonei, în cartierul Baixa, la câțiva pași de stația de metrou Baixa Chiado. Se numește Lisbon Services Apartments – Baixa Castelo și l-am găsit pe site-ul www.booking.com.

Ce mi-a plăcut super mult a fost faptul că check-in-ul și check-out-ul au fost foarte rapide întrucât apartamentul se afla într-o clădire unde accesul era pe bază de cod (inclusiv accesul în apartament), cod primit pe e-mail înainte de sosire, iar plata a fost făcută anterior cu cardul de credit. În plus, locația a fost excelentă.

Cu ce ne-am deplasat în Lisabona?

Am mers foarte mult pe jos, mai ales că ne-am cazat în centrul orașului, iar pe distanțe mai mari, inclusiv drumul dinspre și spre aeroport, am luat metroul. Nu vă recomand taxiul, cred că este pierdere de timp într-un oraș atât de pitoresc și viu.

Recomand, în schimb, o plimbare cu tramvaiul, celebrele tramvaie folosite în toate fotografiile turistice. Pentru Electrico 28 am așteptat la o coadă imensă, recunosc că m-am dat bătută. Am vizitat Lisabona în plin iulie, nu tocmai un moment prielnic pentru statul la cozi în stația de tramvai. Nu doar cozile vă vor da bătăi de cap, ci și faptul că tramvaiul vine foarte rar și fiind foarte mic ia un număr limitat de oameni. Totuși, puteți lua un tramvai normal sau tramvaiul roșu de tip hop-on hop-off pentru a experimenta pantele abrupte și dealurile Lisabonei, frânele prelungi, înghesuiala cu turiști și localnici. Nu veți regreta!

Ce am mâncat în Lisabona?

Well, ăsta e un subiect delicios. Am mâncat multe pasteis de nata, un desert din foietaj și cremă de vanilie, despre care se spune că a fost inventat de călugării de la mănăstirea Jeronimos. Cele mai bune se găsesc la Pasteis de Belem, chiar lângă Turnul Belem, un local care vinde celebrele tarte încă din 1837. Dacă nu aveți timp să stați la coada permanentă care se formează la acest local, cumpărați cu încredere pasteis de nata de la orice patiserie. Noi am mâncat de oriunde, inclusiv de la metrou și ni s-au părut la fel de delicioase.

Eu sunt mare iubitoare de fructe de mare așa că mi-a mai plăcut tare mult orezul cu fructe de mare, servit la restaurantele din vechiul cartier Alfama. Practic, e o oală de orez zemos cu fructe de mare pentru două persoane, din care mănânci pe săturate, neapărat cu pâine bună. Prețul era în jur de 20 de euro, dar asta se întâmpla în 2015, deci nu e super relavant. Am mai încercat pește Bacalhau – denumirea portugheză pentru cod, extrem de uscat și sărat – cu cartofi prăjiți și legume. Mie nu îmi place să mănânc sărat, dar Gabi i-a pus o etichetă greu de contestat: delicios.

Ce am vizitat în Lisabona?

Îmi amintesc că am început cu o plimbare haotică prin cartierul Baixa (cartierul de jos) și ne-am pierdut printre străduțele pietruite, cu ochii în toate părțile și cu zâmbetul până la urechi, până am ajuns la Elevator Santa Justa, construit în 1902 de celebrul Raul Mésnier, inspirat de Turnul Eiffel din Paris, unde pentru câțiva euro (chiar nu mai țin minte) am urcat deasupra cartierului Baixa pentru o panoramă asupra Lisabonei și râului Tejo.

Am coborât apoi pe Rua Augusta până am ajuns la Arco da Rua Augusta și Praca do Comercio, pe faleza râului Tejo unde am luat masa și ne-am odihnit picioarele și simțurile. Am uitat numele restaurantului, dar mi-a fost imposibil să uit senzația aia de relaxare combinată cu bucuria de a fi împreună într-un loc nou. De altfel, am și surprins momentul într-o fotografie. Iată cum arăta fericirea:

Praca do Comercio este un loc vibrant nu doar ziua, dar și noaptea. Sau poate, mai ales noaptea? Grupuri de tineri gălăgioși, amatori de bere și muzică la chitară, care aruncă în noapte râsete și cuvinte într-o portugheză atât de melodioasă. Pont: serile sunt reci în Lisabona, așa că dacă vreți să vă bucurați cu adevărat de acest oraș și pe timp de noapte, recomand o bluză mai groasă în bagaj chiar dacă vizitați Lisabona în plină vară.

Am continuat să ne pierdem printre străduțe – de altfel, toată escapada lisaboneză a fost o rătăcire printre străduțe și decoperiri întâmplătoare de obiective turistice de neratat – și am ajuns în cel mai vechi cartier al Lisabonei, cartierul Alfama – singurul care a supraviețuit cutremurului din 1755, despre care pot să spun doar că este incredibil de pitoresc cu cearșafurile atârnate la uscat pe balcon, clădirile vechi și colorate, stăduțele pietruite și mirosul de pește. În Alfama am mâncat cel mai bun orez zemos cu fructe de mare și am ascultat fado într-o cârciumă la demisolul unei clădiri vechi. Tot în Alfama veți găsi câteva locuri cu o panoramă superbă asupra râului Tejo, pe care vă invit să nu le ratați: Miraduro de Santa Luiza și Miradoura das Portas do Sol.

Mai sus, spre Castelo Sao Jorge puteți urca cu unul din tramvaiele galbene, celebrul Electrico 28 sau tramvaiul roșu de tip hop-on hop-off sau, dacă sunteți curajoși, puteți alege varianta de a merge pe jos și de a vă bucura de priveliște. Noi am avut o doză de curaj și am urcat la pas și n-aș putea spune că puteam lua o decizie mai bună. Urcând la castel pe înserat, am putut să facem poze tramvaielor galbene în lumina apusului, am admirat râul Tejo, portul, terasele pline, bucătăriile restaurantelor și mirosurile amestecate. Din păcate, odată ajunși sus-sus nu am putut să ne bucurăm de panorama asupra orașului, având soarele dinspre oraș spre castel. Data viitoare, aș urca de două ori la castel: o dată pentru poze cu orașul și râul Tejo și o dată pentru a admira din nou apusul. Dacă ne uităm puțin la istoria acestui loc, aflăm că a fost construit în secolul 11 de mauri, iar în 1147 devine casă pentru primul rege al Portugaliei. De-a lungul secolelor, mulți portughezi și străini bogați și celebri îi vor trece pragul în timpul festivităților, petrecerilor regale sau ceremoniilor de încoronare. Astăzi, este deschis pentru vizite de la 1 martie până pe 31 octombrie, de la 9 la 21, iar un bilet (adult) costă 8,5 euro.

Nu-s un mare fan al bisericilor, dar în Europa îmi place să intru în biserici și catedrale impunătoare pentru a admira arhitectura acestora. În Lisabona, recomand catedrala Santa Maria Maior sau Se de Lisboa, cea mai veche biserică din oraș, de origine romano-catolică a cărei contrucție a început în secolul 12, în stilurile gotic și baroc.

Noaptea am petrecut-o în Bairro Alto, unde am trăit o combinație foarte ciudată de sentimente: euforie, teamă, bucurie, panică, fericire, panică, euforie, teamă, teamă, panică, fericire. Acum când încerc să refac imaginile în minte, parcă nu înțeleg de unde a venit tumultul ăsta de emoții și am senzația că data viitoare voi fi mult mai relaxată și mă voi putea bucura cu adevărat de experiență. De ce spun asta? Well, Bairro Alto e cartierul absolut al distracției, iar în seara aia străzile principale erau pline de spectacole de stradă (dansatori, magicieni, oameni cu instrumente etc), în timp ce străduțele dintre clădiri erau inundate de oameni, baruri cu muzică sud-americană și vânzători de cocaină și hașiș. Am avut senzația că sunt într-o țară din America Latină unde ar putea izbucni în orice moment un scandal și cred că vânzătorii de droguri în combinație cu întunericul m-au speriat cel mai mult. De altfel, mi-au plăcut tare mult atmosfera, oamenii foarte cool și relaxați, muzica bună, vinul și distracția aia de stradă.

Abia aștept să merg data viitoare, sigur voi putea să mă relaxez și să mă bucur de atmosferă!

În celelalte zile de haihuială lisaboneză, am fost să vedem Turnul din Belem și Mănăstirea Jeronimos la care am ajuns rapid, luând un tren suburban din stația Cais do Sodre. Mi-amintesc că am avut Lisboa Card pe care l-am folosit pentru călătorii gratuite cu trenul, intrarea la Elevator Santa Justa, Turnul Belem și Mănăstirea Jeronimos. La Belem e loc de lenevit, de stat cu ochii în soare, pe iarba din fața turnului și de admirat albastrul râului și oceanul care se vede departe, în zare. Ah, și de mâncat pasteis de nata de la Antiga Confeitaria de Bélem, unde vei găsi cele mai gustoase tarte cu vanilie, acest desert lisabonez cunoscut în toată lumea.

Ce am mai văzut și mi-a plăcut: Oceanarium de Lisboa, care se găsește în partea nouă a orașului și unde am petrecut o jumătate de zi printre sute de feluri de pești, rechini, plante, alge, păsări, vidre de mare, pinguini, broscuțe, șopârle și corali. Un bilet te va costa 16.20 euro (2017).

Fiind în zonă, nu am ratat o plimbare cu telefericul pe care l-am găsit chiar lângă Oceanarium și care a costat câțiva euro de persoană, dus-întors. Am verificat pe site-ul lor și prețul în 2017 este 6 euro/pers/dus-întors. Am mâncat pe faleza râului Tejo și hop, am luat metroul spre casă din gara Oriente, una dintre cele mai mari și mai aglomerate gări din lume.

Într-una dintre zile, am organizat un mini-trip spre Sintra, Cabo da Roca, Cascais și Estoril, despre care am scris cu drag aici:)

Ultima jumătate de zi în Lisabona am petrecut-o prin cartierul Baixa, mâncând căpșuni și banane în Praca Rossio, numită și Praça de D. Pedro IV și folosită în trecut pentru execuțiile publice. Astăzi, este un loc de relaxare boem cu multe cafenele vechi (unele din secolul 18 și buticuri pentru suveniruri.

Am încheiat aventura lisaboneză în același stil cu surprize în care am început-o și am plecat ca niște furtuni spre aeroport deoarce reținusem greșit ora la care pleca avionul și am crezut că suntem într-o super întârziere. Partea funny a fost că în metrou, chiar lângă noi era un grup de români cu bagaje despre care  era ușor să ne dăm seama că pleacă spre casă după o vacanță în Lisabona, dar care (culmea!) erau foarte relaxați, nu păreau că urmează să piardă avionul. De altfel, nici noi nu l-am pierdut pentru că după toată graba și nebunia cu bagajele prin stațiile de metrou, am ajuns la aeroportul și am rămas blocați în fața tabelei cu zborurile din categoria Departures. Avionul nostru pleca cu o oră mai târziu decât crezusem eu, deci aveam timp berechet până la îmbarcare. Și da, ne-am întâlnit ulterior și cu românii pe care îi văzuserăm anterior în metrou. 🙂

De când m-am întors, am păstrat în minte amintirea celui mai frumos oraș pe care l-am văzut vreodată și n-am ratat nicio ocazie de a-l recomanda tuturor cunoscuților în căutare de haihuială de calitate. De altfel, am stele în priviri atunci când vorbesc despre Lisabona, iar amintirile mele despre acest oraș superb dominat de oceanul Atlantic se împletesc într-un carusel de străduțe, emoții, fețe zâmbitoare, mâncarea bună, huruit de tramvaie galbene și lumină caldă și mă îndeamnă să mă întorc să-i cutreier din nou fiecare străduță până la epuizare.

Până data viitoare, spor la haihuială!

Cristina