Sintra, Cabo da Roca, Cascais, Estoril

În scurta vacanță din Lisabona (despre care am scris cu suflet aici), am rupt o zi pentru a merge la Sintra de unde am coborât spre Cabo da Roca – cel mai vestic punct al Europei – și Cascais și Estoril – stațiunile de la Atlantic.

Am luat un tren spre Sintra din stația Rossio (alte stații de plecare: Oriente și Entrecampos) și în mai puțin de o oră mâncam pasteis de nata de la un butic oarecare din centrul micului orășel. V-am spus că pasteis de nata, aceste mini-tarte minunate cu vanilie, au același gust delicios indiferent de unde le cumpărați, nu?

Neavând mult timp la dispoziție, am luat autobuzul 434 din centrul istoric al orașului spre Pena Palace, castelul cocoțat pe al doilea cel mai înalt deal din Sintra. Deși căldura nu avea cum să ne fie cel mai bun aliat, am decis totuși să traversăm curtea palatului pe jos și am urcat așa, încetișor, la pas până sus de tot, la palat. A fost cu adevărat istovitor, dovadă că azi cea mai puternică amintire e cea a a unui loc desprins din basme și învăluit într-un balaur de căldură toropitoare.

Construit din două aripi – vechea mănăstire păstorită de călugării ordinului sf. Ieronim  și noul palat costruit în secolul 19 de Ferdinand II, Pena Palace este astăzi inclus în lista celor 7 minuni ale Portugaliei, dar și în patrimoniul Unesco.

În 1994, fațadele castelului sunt revopsite în culorile originale, roșu și galben, iar parcul exotic cu peste 500 de specii de copaci îi dă aerul unui castel rupt din povești.

Am petrecut câteva ore din încăpere în încăpere și am străbătut fiecare terasă a castelului, în căutare de priveliști numai bune de prins în poze. Din păcate, pe vremea aia nu era atât de atenți la a surprinde totul în imagini, prin urmare mi-am dat seama că am foarte puține fotografii din excursia pe care am făcut-o în Lisabona (insert sad face here).

Am plecat de la Pena Palace direct spre Cascais și Estoril, cu o scurtă oprire la Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei, despre care se spunea că ar fi capătul pământului. La Cabo da Roca nu te așteaptă totuși capătul pământului, ci o imensitate de albastru și un vânt care suflă mereu cu putere. Din Sintra, autobuzul 403 care te duce spre Cascais te va lăsa câteva minute la Cabo da Roca, suficiente cât să faci o poză cu oceanul, farul (din 1772) și priveliștea spectaculoasă. Dacă vrei să pui și pe hârtie faptul că ai ajuns în cel mai vestic punct al Europei, trebuie să știi că Oficiul de turism (chiar în stația de autobuz) eliberează pentru câțiva euro un document oficial. 🙂

Traseul autobuzului e unul foarte frumos căci te poartă de-a lungul oceanului până în Cascais, de n-o să mai ai răbdare până la destinație.

Odată ajunși în Cascais, ne-am răsfățat la plajă și ne-am făcut curaj pentru întâlnirea cu apa rece a oceanului atlantic, în miez de iulie. Recunosc că mi-a plăcut așa de mult atmosfera de pe plajă încât nu m-am îndurat să plec la colindat prin orășel, ci am savurat momentul cu un San Miguel rece ca oceanul în mână.

Fratele lui Cascais, Estoril, este mult mai cunoscut în lumea pasionaților de stațiuni bogate în soare, prin urmare nu îl puteam lăsa neobservat. Cum cei doi frați sunt despărțiți doar de o faleză lungă și plină de localnici făcând jogging, am luat-o la pas hipnotizați de culoarea oceanului în lumina serii. Și ce poți mânca la malul oceanului dacă nu fructe de mare? Ne-am bucurat de un orez cu fructe de mare gătit ca la carte la unul din restaurantele de pe faleză și cu milioane de păreri de rău ne-am îndreptat spre gară, de unde am luat trenul spre Lisabona.

Bineînțeles că o zi e mult prea scurtă pentru a surprinde toate obiectivele turistice de neratat, însă noi am decis să ne bucurăm de fiecare moment petrecut într-un loc nou, să-l respirăm adânc, până în străfundurile sufletului și să nu-i dăm drumul niciodată.

Până data viitoare, spor la haihuială!

Cristina