Fericirea înseamnă să călătorești

În 2016 mi-am dat seama că îmi curge viața în ritm amețitor de luni-vineri-luni și că deși îmi plăcea jobul meu în resurse umane, simțeam că trăiesc doar după ora 18 și în weekend-uri. M-a chinuit tare mult gândul ăsta al libertății, am căutat variante, am făcut planuri ca într-un final să îmi dau seama că, pentru mine, fericirea înseamnă să călătoresc. Să îmi fac bagajele, planul de vacanță și să plec haihui pentru a vedea lumea. 

Nimic nu mă entuziasmează mai tare decât un bilet de avion. De fiecare dată, biletul ăla de avion, bucățica aia de hârtie e de fapt biletul meu spre o altă lume. Îmi pune un zâmbet imens pe față și mă face să simt că trăiesc. #alive, e tatuajul meu de pe încheietura mâinii stângi, făcut în perioada în care am început să mă gândesc tot mai mult la faptul că îmi doresc să simt că trăiesc cu adevărat.

De aproape doi ani încoace îmi îngrămădesc tot timpul liber în ocazii de a vedea lumea și îmi folosesc toate resursele pentru a-mi face visurile să devină realitate. Realitatea mea.

M-am tot gândit la faptul că omul are o capacitate uimitoare de a se adapta. La orice. Și la bine și la rău, dar, evident, mai ales la bine. Sau cu binele. Și uită adesea că ziua de mâine nu există cu adevărat deși pare că e undeva acolo, la câteva ore distanță, la un pas, după doar o noapte.  Dar noaptea aia s-ar putea să nu mai aducă niciodată zorii zilei. S-ar putea să rămână noapte în tine pentru totdeauna pentru că mâinele ăla la care ne gândim doar ocazional atârnă de un fir de ață al naibii de subțire, oricât de clișeic ar suna. Apoi mi-am dat seama câte zile de mâine am irosit în 27 de ani, câte zile de mâine nu am trăit, ci le-am lăsat să treacă, doar mai sunt și altele, câte zile de azi și de mâine mi-am dorit să treacă mai repede, chiar dacă asta înseamna să treacă pentru totdeauna.

La 22 de ani mi-am făcut prima rată la bancă. M-am pus la dispoziția băncii pentru 30 de ani. O întreagă viață de om pentru doar 50 000 euro. Și nu regret nicio secundă pentru că de 4 ani încoace vin cu drag la căsuța mea în fiecare zi. Totuși, asta a însemnat o serie de  compromisuri: mai multe ore peste program, renunțarea la vacanțe, haine, ieșiri în oraș, iar într-o zi mi-a spus că uite cum mi-au trecut anii și mâine-poimâine voi împlini 30 de ani fără să fi văzut mai nimic din lumea asta mare.

Mi-am dat seama că nu îmi doresc funcții importante, nu vreau să îmi petrec toată viața la birou, nu vreau să lucrez peste program, nu vreau stresul ședințelor corporatiste, nu vreau să stau non-stop cu ochii pe telefonul de serviciu.

În schimb, vreau să lucrez cu oameni faini, să merg cu plăcere la birou și să am viața mea după orele de program. Vreau să am timp să văd lumea, să aflu povești, să mă bucur de momentele libere, să îmi folosesc toate zilele de concediu, doar de asta sunt zile de concediu, să nu îmi pară că au zburat anii în timp ce eu eram în vreo clădire de sticlă și ajungeam obosită acasă. Vreau să colecționez amintiri și poze și povești și zâmbete. Vreau să îmi amintesc cu drag de anii ăștia care nu vor mai fi niciodată la fel.  Vreau să trăiesc așa cum simt, nu cum vrea lumea, nu cum spune lumea că ar trebui să trăiesc.

Vreau să fiu FERICITĂ, iar fericirea mea înseamnă să plec haihui și să văd lumea. 

Pentru voi cum arată fericirea?

Cristina

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s