fbpx
Inspirație

Fericirea înseamnă să călătorești

În 2016 mi-am dat seama că îmi curge viața în ritm amețitor de luni-vineri-luni și că, deși îmi plăcea jobul meu în resurse umane, simțeam că trăiesc doar după ora 18 și în weekend-uri. M-a chinuit tare mult gândul ăsta al libertății, am căutat variante, am făcut planuri ca într-un final să îmi dau seama că, pentru mine, fericirea înseamnă să călătoresc. Să îmi fac bagajele, planul de vacanță și să plec haihui pentru a vedea lumea. 

Nimic nu mă entuziasmează mai tare decât un bilet de avion. De fiecare dată, biletul ăla de avion, bucățica aia de hârtie e de fapt biletul meu spre o altă lume. Îmi pune un zâmbet imens pe față și mă face să simt că trăiesc. De altfel, #alive e tatuajul meu de pe încheietura mâinii stângi, făcut în perioada în care am început să mă gândesc tot mai mult la faptul că îmi doresc să simt că trăiesc cu adevărat.

De aproape patru ani încoace îmi îngrămădesc tot timpul liber în ocazii de a vedea lumea și îmi folosesc toate resursele pentru a-mi face visurile să devină realitate. Realitatea mea.

M-am tot gândit la faptul că omul are o capacitate uimitoare de a se adapta. La orice. Și la bine, și la rău, dar mai ales la bine. Sau cu binele. Și uită adesea că ziua de mâine nu există cu adevărat, deși pare că e undeva acolo, la câteva ore distanță, la un pas, după doar o noapte. Numai că noaptea aia s-ar putea să nu mai aducă niciodată zorii zilei. S-ar putea să rămână noapte în noi pentru totdeauna pentru că acel mâine la care ne gândim doar ocazional atârnă de un fir de ață al naibii de subțire, oricât de clișeic ar suna. Apoi mi-am dat seama câte zile de mâine am irosit în 27 de ani, câte zile de mâine nu am trăit, câte zile de azi și de mâine mi-am dorit să treacă mai repede, chiar dacă asta înseamna să treacă pentru totdeauna.

La 22 de ani mi-am făcut prima rată la bancă. M-am pus la dispoziția băncii pentru 30 de ani. O întreagă viață de om pentru doar 50 000 euro. Și nu regret nicio secundă pentru că de 5 ani încoace vin cu drag la căsuța mea în fiecare zi. Totuși, asta a însemnat o grămadă de  compromisuri: mai multe ore peste program, renunțarea la vacanțe, haine, ieșiri în oraș, iar într-o zi mi-am spus că uite cum mi-au trecut anii și mâine-poimâine voi împlini 30 de ani fără să fi văzut mai nimic din lumea asta mare.

Apoi, a venit 16 iunie 2014 și mi-a arătat că lucrurile materiale pot deveni scrum oricând. Această zi normală de iunie care s-a transformat într-una din cele mai grele zile din viața mea. O zi când am plecat  la birou la 9 și un pic, am lăsat în urmă un apartament abia mobilat, aproape nou și învăluit în lumină caldă pentru care urma să-i plătesc băncii încă 29 de ani, iar la 11 fără 10 am găsit un apartament cu ușa spartă, podele ude și pereți negri de fum.

Am avut nevoie de un incendiu ca să înțeleg pe viu, cu tot sufletul deschis, că viața nu e decât o înșiruire de zile care merg pe vârfuri, cocoțate pe-o sârmă instabilă, la înălțimi amețitoare. Că oricât de clișeic ar suna și oricât ne-am strădui să alungăm din minte gândul ăsta îngrozitor, viața așa cum o știm poate dispărea oricând, în mai puțin de o secundă. Și că până la urmă carpe diem nu e doar o vorbă veche, golită de sens din cauza prea multor citate de pe facebook, share-uite cu frenezie de oameni superficiali, ci un adevăr dureros: tot ce avem e prezentul și-am face bine să-l trăim până la ultima picătură.

Când m-am trezit în mijlocul unei case distruse de un banal fier de călcat uitat în priză, după jumătate de an de strâns cureaua pentru mobilă, electrocasnice și mofturi, ceva s-a zdruncinat în mine pentru totdeauna.

Am înțeles atunci că sensul vieții mele e altul.

N-am știut pe moment, m-a buimăcit schimbarea, trecerea prea bruscă de la duminica în care am făcut clătite cu banane și nutella în bucătăria noastră recent mobilată la miercurea dormită pe la prieteni, dar am simțit că lucrurile pentru care luptasem cu atâta îndârjire nu erau cele de care aveam nevoie cu adevărat.

Au urmat două săptămâni de renovări și dormit prin case străine, cu zile lungi de muncă la birou și muncă la apartament, până când ne-am întors la un apartament renovat și complet gol. 

În următoarele trei luni de la incendiu am dormit amândoi pe o saltea gonflabilă de-o persoană, iar cu banii pentru pat am plecat în Corsica….să vedem lumea. Se întâmpla în vara lui 2014 și de atunci încoace #plecatulhaihui ne-a intrat pe sub piele și ne toarnă nestingherit și neîncetat polonice pline cu dor de ducă în vene.

Am ales să mergem în Corsica în loc să ne cumpărăm pat și am fost bârfiți din cauza asta de prieteni pe care îi credeam apropiați de sufletul meu. N-au fost.

Acum, la aproape 4 ani distanță eu nu regret nimic. Ei n-au știut că în capul nostru a sunat un clopoțel care ne-a spus că e mai important să ne bucurăm de lumea asta mare decât să ne îngropăm viața în lucruri materiale. Pat ne-am cumpărat pe la sfârșitul lui septembrie, dar fotografia asta când am fi făcut-o?

28379001_1623866991024365_2260381956402523494_n.jpg

În toți anii aștia de căutări și descoperiri m-am întrebat de multe ori ce poate fi mai plin de sens decât să explorezi lumea, să afli lucruri nemaiștiute, să descoperi alte culturi și civilizații, să te îmbogățești cu fiecare călătorie?

Să scoți capul în lume pentru a respira același aer cu oameni care trăiesc altfel decât tine. Să guști din mâncarea lor, să-i cuprinzi cu brațele și să te întorci acasă cu ei, toți, în suflet. Să vezi cu ochii tăi frumusețea și diversitatea lumii. Să înțelegi cu sufletul faptul că oamenii chiar vin în 7 miliarde de forme, culori, idei și puncte de cotitură. Să te descoperi pe tine însuți, cel adevărat, în momente dificile, pe drumul care șerpuiește printre atracțiile turistice notate în grabă în agenda telefonului, altfel decât lin, așa cum părea atunci când îl urmăreai cu degetul pe hartă. Să afli cine ești, dar mai ales să afli din cine e compusă lumea asta, miracol nedescifrat complet nici după sute de mii de ani, oricât au încercat oamenii de știință, teoreticienii, exploratorii, arheologii și aventurierii să-i afle bătăile inimii. Și negreșit, de-a lungul călătoriei, să înveți să fii mai bun, mai empatic, mai deschis, mai încrezător în oameni…mai fericit cu ceea ce ai, cu ceea ce ești, cu ceea ce vrei să devii. Până acum, din toate aventurile de pe pământ, eu n-am găsit aventură mai plină de sens și profunzime decât acest drum prin lume, atât de frumos numit de englezi: journey.

Pentru mine, călătoria a devenit însăși esența vieții mele. Mi-am legat de ea unele dintre cele mai intime visuri – din categoria celor care se trăiesc o singură dată-n viață, cu inima bătând nebunește și ochii în lacrimi – și de atunci ne purtăm braț la braț, în speranța că vom îmbătrâni împreună, ridate de amintiri și vremuri bune.

În vara incendiului nostru, am înțeles că la finalul zilei cel mai mult contează să fii încă în viață…și fericit cu alegerile pe care le-ai făcut.

Așa mi-am dat seama că, de fapt, nu îmi doresc funcții importante, nu vreau să îmi petrec toată viața la birou, nu vreau să lucrez peste program, nu vreau stresul ședințelor corporatiste, nu vreau să stau non-stop cu ochii pe telefonul de serviciu, nu vreau doar să plătesc facturi și să schimb mobila în fiecare an.

Vreau să lucrez cu oameni faini, să merg cu plăcere la birou și să am viața mea după orele de program. Vreau să am timp să văd lumea, să aflu povești, să mă bucur de momentele libere, să îmi folosesc toate zilele de concediu, să nu îmi pară că au zburat anii în timp ce eu eram în vreo clădire de sticlă și ajungeam obosită acasă. Vreau să colecționez amintiri și poze și povești și zâmbete. Vreau să îmi amintesc cu drag de anii ăștia care nu vor mai fi niciodată la fel. Vreau să trăiesc așa cum simt, nu cum vrea lumea, nu cum spune lumea că ar trebui să trăiesc.

Iar atunci când o să cresc mare, vreau să îmi iau un an liber în care să plec să văd lumea asta inimaginabil de frumoasă. Fără dată de întoarcere, fără e-mail-uri, fără deadline-uri. Un an pentru mine.

Vreau să fiu FERICITĂ, iar fericirea mea înseamnă să plec haihui și să văd lumea. Fericirea înseamnă să fii liber. 

Pentru voi cum arată fericirea?

Cristina

P.S. În septembrie 2018 mi-am luat un an liber. Un an pentru mine. Și-a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o până acum. Promit să vă povestesc la un moment dat.

Anunțuri publicitare

Numele meu este Cristina şi sunt dependentă de călătorii. Sunt veselă, vorbesc mult-mult şi îmi plac oamenii buni. Ăia cu adevărat buni.

11 Comments

  • Veronica

    Începînd cu începutul, ma regaseam. Insa cind am ajuns la tatuajul cu cuvintul „alive”, am zis ca nu e posibil… ce coincidenta! 🙂

    • Cristina

      Ha ha ha! Pentru oameni ca mine am făcut blogul, să știi, așa că nu pot decât să mă bucur atunci când îi găsesc! Te mai aștept pe blog/pagina de facebook/grup sau pe instagram!

      Haihuieli faine!
      Cristina

  • Tudose Roxana

    La 27 de ani fericirea mea inseamna acelasi lucru. Sa calatoresc. Stateam in fata unui peisaj si ma gandeam: doamne, ce fericita sunt. Ma uitam la cei care cumparau masini scumpe si o gramada de lucruri inutile si ma gandeam: daca as avea atatia bani m-as plimba de toti. Acum la anii maturitatii fericirea mea sunt copiii. Si da, fericirea sunt si vacanțele petrecute cu ei. Fericirea are multe fete si uneori se schimba de-a lungul vietii dar cele mai importante lucruri pentru mine sunt exact in ordinea asta: copiii si calatoriile. Restul sunt consumabile.

    • Cristina

      Fix așa stau și eu acum și îmi spun: ce fericită sunt! Și cât de norocoasă pentru că am șansa să văd o bucățică din lumea asta nesfârșită 🙂 Te mai aștept la povești! Pe blog, pe facebook sau pe instagram, poate mai schimbăm impresii din călătorii!

      P.S. Dacă vrei să-ți share-uiești experiențele, ne găsești și pe grupul de facebook: #plecatihaihui – grupul pasionaților de călătorii

      Cristina

  • Mădălina

    Un articol plin de emoție care mi-a dat un strop de optimism și energie pozitivă. Un mod simplu de a vedea viața. Trăiește prezentul! Haihui, o sursă de inspirație.

  • Sergiu

    Bună … De ce omul îi capabil să gîndească , să facă diferentă,să îndrume, să spere la ceva mai bun dar cînd vine timpul să aplice în propria situație se întoarce înapoi la strînsul de averi , interziceri şi limitări chiar dacă eşti conştient că ai o singură viață … Eu mă m-ai consolez cu un singur fapt „că copii mei să nu fie nevoiți să muncească ca mine ” în rest sper că voi ajunge şi eu în momentul să îmi permit să plec ” haihui „

    • Cristina

      Bună, Sergiu!
      Stă în natura omului să-și dorească mai mult, mai ales că omul are o capacitate uimitoare de a se adapta la orice. Rapid. Și uite așa se obișnuiește repede cu ceea ce a dobândit și vrea mai mult și mai mult. Important e ca din când în când să ne aducem aminte să fim recunoscători pentru ceea ce avem, dar mai ales pentru aspectele pe care nici toți banii din lume nu le pot cumpăra.

      Îți mulțumesc pentru timpul petrecut pe blogul meu și te mai aștept 🙂
      Mă găsești și pe facebook sau instagram.

      Cristina

  • Loredana Corina

    Ce sa zic? Realism, curaj, pofta de viata, regasire, optimism… M-ai cucerit! Inspiri si e un lucru bun. Good job! Good life!

Ce părere ai?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: