Dolce far niente, just enjoying this beautiful world

Mi s-a părut mereu interesant dolce far niente-le ăsta al italienilor, dar ani de-a rândul nu am reușit să îi înțeleg semnificația.

În traducere liberă, cum să stai degeaba? Cum să pierzi timp prețios? Cum să nu fii ocupat? Cum să nu fii mereu în priză? Asta înseamnă că ești leneș? Că nu ești un om important? Că lumea se descurcă și fără prezența ta?

Am avut zile în care am fost atât de prinsă cu treburi la birou încât am simțit că nu am avut timp nici să respir, darămite să fiu suficient de prezentă încât să mă pot bucura de soare, de oameni, de viață. În fiecare seară, ajungeam acasă obosită, absentă, lipsită de energie și creativitate și mă trânteam în pat, fără să fac nimic vreo jumătate de oră. Apoi încercam să îmi găsesc de lucru: să citesc, să scriu, să văd un film, să fac ceva. Orice, astfel încât să nu simt că trece timpul inutil. De fapt, nu făceam mare lucru pentru că eram prea obosită și prea absentă. Era un fel de far niente, dar fără dolce. 

În ultimii ani, m-am tot gândit la felul în care îmi trăiesc viața și mi-am dat seama că eu nu vreau să fiu mereu ocupată. Din acest motiv, nu îmi doresc funcții importante cu stres și în timpul liber, ședințe interminabile și ore peste program. Pentru că nu-i așa ăsta e stilul pe care îl preferă managerii români, de multe ori cu prea puțină experiență în management adevărat.

În realitate, îmi doresc să am timp. Timp să văd lumea, timp să respir profund, timp să citesc, timp să mă bucur de un loc, timp să nu fac nimic. Astăzi, dolce far niente-ul ăsta al italienilor mi se pare o invenție grozavă.

Astăzi, când vin de la birou și-s prea obosită să fac ceva, mă pun în pat, închid ochii și stau degeaba. Pur și simplu. Fără să îmi fac griji că pierd timpul degeaba sau că am nu știu ce rapoarte de finalizat.

Uneori, când e cald, vin pe jos acasă. Îmi pun căștile în urechi și o iau la pas, vreo 40 de minute de mers haihui, medicament pentru eliberat mintea de task-uri, stres, muncă și probleme. Doar mers pe jos, cu soarele în față și privit chipuri la întâmplare.

Alteori, în weekend-uri stau doar în pat. De dimineață și până seara, nu fac nimic. Citesc,  scriu la blog sau văd filme. De cele mai multe ori însă, nu fac nimic. Stau în culcuș, mănânc, dorm. Chiar dacă e mizerie în casă, chiar dacă nu am pus haine la spălat, chiar dacă am o grămadă de treburi de rezolvat, chiar dacă aș putea ieși la plimbare.

În vacanțe, îmi las mereu timp să respir. Da, încerc să profit de fiecare minut, dar în fiecare haihuială las un spațiu liber pentru stat degeaba și admirat lumea. Uneori plec haihui fără niciun plan. Vizitez random și fără grabă. Cel mai mult îmi place să închid ochii în soare și să…exact! Să nu fac nimic.

Astăzi, nu-mi mai fac griji că-s leneșă. Și nici nu mă mai uit plină de admirație la oamenii mereu ocupați. Acele femei cu job, casă, copii și mândrie. Sau acei bărbați importanți, cu ședințe până târziu. Sau acei tineri implicați într-un milion de proiecte, cu funcții importante deja, gata să demonstreze, pe timpul lor.

Astăzi, viața mea nu e încă așa cum aș vrea să fie. Dar mi-am impus să nu mai lucrez peste program și dacă o fac să fie excepții, să îmi rezerv weekend-urile pentru activitățile care îmi plac, să plec haihui cât de des pot, să îmi iau toate zilele de concediu, să nu-mi fac griji pentru curățenia din casă (sau mai degrabă lipsa ei), să mă bucur de timpul meu.

Dolce far niente mi se pare cu adevărat o invenție genială. Să îmi dau voie să respir, în ritm propriu. Well, dolce far niente, bine ai venit în viața mea! 🙂

Cristina