Jurnal de călătorie în Napoli

După o după-amiază plină de peripeții, am ajuns în Napoli într-o sâmbătă seara, pe la 10, după 4 ore de mers cu autobuzul Flixbus, tocmai din Pescara. Nu era în program să venim cu Flixbus-ul, nici să rămânem în Napoli pentru că aveam deja cazare rezervată într-un orășel de lângă Sorrento, dar cum planul de acasă nu se potrivește mereu cu cel din târg, a trebuit să ne adaptăm din mers. Un transfer privat din Napoli către Sant’Agata sui Due Golfi ne costa 130 euro, adică mai mult decât două cazări simultan, așa că am rezervat o cameră pentru trei persoane la un B&B din Napoli și am zis pas transferului pentru milionari. Și cum, de obicei, toate forțele lucrează în favoarea noastră, Liliana, gazda noastră din Sant’Agata sui Due Golfi, a fost super drăguță și ne-a anulat o noapte de cazare din cele șapte rezervate pe booking.com. Dați-mi de veste dacă sunteți interesați și o să fac un articol cu un review complet, pe blog.

Am coborât din autobuz și ne-a izbit un aer cald și-o umiditate care pe noi, fetele, ne-a pus în gardă instant. Cum de ce? Nu v-ați chinuit niciodată să vă întindeți părul cu placa, ca mai apoi să fie încrețit, moale și fără vlagă de ploaie sau umiditate? Fiind plecate de la 5 dimineața de acasă, am trecut rapid peste grijile de fete, ne-am băgat telefoanele adânc în buzunare, ne-am strâns rucsacurile la piept și am pornit la pas spre cazare, aproape de Piazza Garibaldi, deci în apropierea autogării în care tocmai poposisem.

La o primă vedere, ne-a uimit puțin convoiul militar aflat la ieșirea gurii de metrou, cu puștile la piept și uniformă militară. Doi pași mai încolo, judecând după numărul mare de imigranți africani și arabi răsfirați într-o piață ce la un moment dat sigur a fost superbă, am înțeles prezența lor și am fost chiar recunoscători. Nu ne-a fost neapărat frică și nici nu am avut parte de experiențe neplăcute, dar gălăgia, mizeria, întunericul și traficul infernal ne-au pus puțin în gardă, suficient cât să ne asigurăm că nu ne vom ruina vacanța. Deh, instinctul de supraviețuire!

Am bâjbâit prin întuneric până am găsit B&B-ul care ne-a fost casă pentru o seară, am luat legătura cu tatăl lui Alessandro, proprietarul, care ne-a deschis (se făcuse 11 deja) și ne-a ajutat să ne instalăm. Ne-am înțeles prin semne, am negociat prețul cu Alessandro la telefon și ne-am anulat rezervarea de pe booking.com (EmyJo Central B&B) ca el să nu mai plătească taxele. Șmecherie marca Napoli. N-am avut încotro căci urcase prețul de la 54 euro la 80, așa că am agreat să plătim 60 euro (54 euro cazare + city tax 2 euro/pers) și să ne anuleze rezervarea. Am înțeles și punctul lui de vedere, de altfel nu foarte diferit de mentalitatea românească de a trage câte un folos din orice, și nici nu ne-a afectat în vreun fel. N-am putea spune același lucru despre site-ul booking.com, dar cred că înțeleg și ei că nu-i pont să rămâi la 12 noaptea fără cazare în Napoli. So, sorry booking!

Ne-a plăcut camera aceea cu tavan înalt, transformată în cameră cu etaj, cu baie modernă și vedere la strada agitată, curată și dotată corespunzător, perfectă pentru 3 oameni obosiți. Ne-a plăcut și Emanuela, sora lui Alessandro, pe care am înâlnit-o a doua zi și cu care am vorbit într-o spaniolă (în mod ciudat, a început să vorbească cu noi în spaniolă și a rămas surprinsă când i-am spus că suntem din România) cu accent italian, absolut delicioasă. Așadar, recomand EmyJo Central B&B în caz că ajungeți prin Napoli și aveți nevoie de o cazare curată și ieftină.

Cu toată agitația de peste zi, nu apucasem să mâncăm nimic așa că am coborât să mâncăm în cartier, fără prea mari așteptări. Văzusem pe drum niște restaurante, cel mai probabil pizzerii de familie, așa că în câteva minute ne oprisem deja în fața unei mese cu scaune albe și față de masă în pătrățele albastre, fix ca pe malul unei stațiuni din Grecia, numai că fără stare de vacanță pe fundal. Ce s-a întâmplat acolo e dintr-un alt film: imaginați-vă că într-o seară de sâmbătă, dintr-un mai sufocant, la 12 noaptea, s-a întâmplat să mâncăm cea mai bună pizza din lume. Limba noastră e bogată în cuvinte din care putem construi cu ușurință o grămadă de metafore, dar pentru pizza aia făcută în cuptorului unei mici pizzerii din Piazza Garibaldi, nu există nicio combinație de cuvinte care să descrie blatul cu gust de cuptor, crocant pe margini și moale în mijloc, învelit în râuri de mozzarela lipicioasă și stropit cu ulei de măsline din belșug! Așadar, dacă mergeți în Napoli, recomand din suflet să treceți pe la La Cantina dei Mille, de pe Corso Garibaldi și să mâncați o pizza napoletană cu mozzarela di bufala care pe mine m-a lăsat pur și simplu fără cuvinte.

20180526_233904-01

După așa un deliciu, parcă nici aerul nu mai era atât de sufocant, nici oboseala așa de mare și nici Napoli un oraș atât de murdar. Stare de bine, veselie și o mirare continuă în fața haosului din trafic. Claxoane, scutere vechi turate la maxim, mașini pe toate părțile străzii, pungi ridicate în aer, oameni gălăgioși traversând prin locuri nepermise, un vrum-vrum continuu și asurzitor în mijloc de noapte, dar frumos într-un mod nemaiîntâlnit.  Cred că am făcut vreo zece filmulețe de la balcon, dar nici gând să surprindem sentimentul ăla de mirare pură, cu ochi căscați și gură căscată și zâmbet căscat pe față.

Mi-ar plăcea să vă spun că ziua următoare ne-am trezit cu noaptea în cap, fresh și gata să plecăm haihui prin orașul umed și murdar, dar nu e cazul. Cumva, ne-am trezit dimineață, dar am atârnat în pat, cu capul bubuind de la oboseală și căldură. Am deschis larg ferestrele înalte, ne-am reobișnuit cu zgomotul și când să ne pregătim de plecare, Gabi s-a gândit să facă niște tracțiuni și din avântul ăla sportiv extraordinar s-a ales cu gât de lup. Ați avut vreodată? E de fapt vorba despre înțepenirea gâtului, nu știu de unde asocierea cu lupul. Treaba e că are mai multe faze, dar cum despre noi e bine știut că suntem al naibii de norocoși, la Gabi s-a activat prima fază, cea easy-easy, reparată rapid cu pastile de la farmacia din colț. Un gât înțepenit în faza nasoală ar fi însemnat stat în pat, comprese cu apă rece, pastile și vacanță pierdută, așa că norocul nostru că suntem norocoși și că faza nasoală n-a vrut să ne viziteze. Ah, și că domnul de la farmacie ne-a dat pastilele corecte. Pe domnul de la farmacie (despre care Gabi ne-a spus că avea peste 50 de ani, corpul lucrat, cămașa descheiată și pieptul bronzat) am vrut și eu cu Monica să-l vedem, dar aici, brusc, complet pe neanunțate, ne-a părăsit norocul.

Primul lucru pe care l-am tăiat de pe lista mult prea lungă pentru o zi în Napoli a fost stația de metrou Toledo (linia 1), una dintre cele mai frumoase stații de metro din lume. Inclusă în top alături de stații de metro celebre din Lisabona (Olaias Station) și Porto (Sao Bento Station), Moscova (Kievskaya, Mayakoskaya and Park Pobedy metro stations) și Sankt Petersburg (Avovo Metro Station), Stockholm (Radhuset Station), Shanghai (Bund Sightseeing Tunnel), Taiwan (Formosa Boulevard Station), New York (City Hall Station) sau Japonia (Kyoto Station), Toledo e un loc născut parcă din ape albastre.

GOPR0813_1527458812088_high-01.jpg

Deschisă în 2012, Toledo, cu designul ei relaxant, concentrat în jurul ideii de apă și lumină (numit Light Panels, creat de arhitectul Oscar Tusquets Blanca) și sutele de mii de bucăți de mozaic marin, a fost numită de majoritatea publicațiilor internaționale cea mai frumoasă stație de metrou din Europa.

De la minunea asta dintre ape, ascunsă 50 metri, până la minus 2, am plecat o stație de metro mai încolo spre centrul orașului, către Piazza Dante, Piazza Bellini și biserica Gesu Nuovo, toate la o aruncătură de băț una de cealaltă.

Nefiind prea spectaculoase (nici eu nu-s o mare amatoare de biserici, recunosc, dar parcă și în Napoli îs nepermis de multe), am băut un suc de portocale rece (căldură infernală și umiditate extrem de ridicată în mai), ne-am făcut două rânduri de poze la automat (chiar am râs!) și am luat-o la pas, printre străduțe, scutere și mizerie, spre Mercato Pignasecca. Abia acolo am gustat din orașul ăsta, murdar și vibrant, despre care citisem atât de multe păreri contradictorii. Haine la uscat, pește în mijlocul străzii, oameni veseli, turiști fără frică, scutere, străduțe întunecate, femei îmbrăcate ca în America Latină, un vibe de oraș fericit, în care italienii par să fi descoperit adevăratul sens al vieții. Monica a cam strâmbat puțin din nas, ei îi place Europa curată, îngrijită, veche și mândră, dar eu cu Gabi am deschis ochii mai mult, pregătiți să vedem totul în profunzime, el ca să poată pune totul la păstrare pe cameră, eu ca să înmagazinez toată frumusețea aia murdară în minte, aparatul foto demodat. Ei bine, un lucru e cert: Napoli e raiul fotografilor și al scriitorilor care au suficientă imaginație cât să transpună totul în imagini și cuvinte.

20180527_154213-01.jpg20180527_133140-01.jpg

Printre străduțele astea, peste drum de Piazza Dante, am mâncat fructe de mare prăjite și am băut bere, ne-am cumpărat un bax de șervețele nazale cu un euro și ne-am șters de transpirație pe sub tricouri, fără rușine, ne-am uitat la fiecare colț nemăturat, la fiecare balcon, la fiecare scuter cu câte trei oameni fără cască, la fiecare turist, la fiecare italian cu râs zgomotos și am dansat în mijlocul străzii, cu euforie și bucurie pură. Acolo, în mijlocul bărbaților mirosind a pește și a mulțimii de turiști curioși, toropiți de căldură și avizi de experiențe, ne-a părut totul perfect natural. Acolo, ce va zice lumea s-a topit ca înghețata noastră cu fistic în soarele puternic de mai. Oamenii ne-au zâmbit, bătrânii dj-i s-au bucurat să ne vadă bucurându-ne de muzica lor, iar un spaniol plecat cu rucsacul prin lume s-a oprit să ne cunoască. I-am uitat numele, dar era musculos, îmbrăcat cu un maiou deschis la culoare și-avea un zâmbet până la urechi. Fusese plecat prin Asia, iar acum era în trecere spre Sicilia (plan de vacanță), prelungirea orașului Napoli, cu al ei Palermo, confundat de o grămadă de oameni cu orașul ăsta identic. Nu e de mirare căci împart aceeași arhitectură, aceeași mizerie boemă și aceeași aglomerație nesfârșită. Dacă n-ai avea Google Maps și te-ar aduce cineva legat la ochi, n-ai putea spune cu exactitate dacă te afli în Napoli sau în Palermo.

Click click click zeci de poze și hop sus spre cartierul Vomero și Castelul Sant Elmo, de unde am avut o priveliște 360 asupra orașului Napoli, pur și simplu spectaculoasă.

20180527_144657-01.jpg20180527_144450-01.jpg20180527_144953-01.jpg

Am urcat cu funicularul din stația Montesanto, iar de la funicular, prin căldura toropitoare ne-am furișat printre niște străduțe spre Castelul Sant Elmo care ne-a așteptat cu ziduri groase, priveliște 360 grade și răcoare.

Am plătit 5 euro intrarea și am petrecut unele dintre cele mai frumoase ore din vacanța asta. Am pierdut noțiunea timpului, am făcut poze, am râs…am râs atât de mult încât unii oameni sigur ne-au pus eticheta de needucați, dar nouă nu ne-a păsat și am râs și mai mult.

20180527_142311-01.jpg20180527_141748-01.jpg

Când am coborât într-un final, ne-am dorit neapărat să vedem Galeria Umberto (sora mai mică a celei din Milano ) și teatrul San Carlo – despre care se spune că este cel mai vechi loc de întâlnire din Europa pentru iubitorii de operă, deschis cu trei-cinci decenii înaintea celebrelor La Scala din Milano (1778) și La Fenice din Veneția (1792), în noiembrie 1737 – așa că am luat metroul spre Cartierul Spaniol. N-am mai apucat să vedem teatrul (deschis doar până la 16:30 pentru tur), dar ne-a uimit curățenia din zonă, prin comparație cu bucățica explorată anterior. Magazine de fițe, patiserii scumpe, terase fancy (atât cât poate Napoli), străzi îngrijite, pietonale. Ne întorsesem la Europa civilizată, curată, veche și mândră, iar Monica a putut în sfârșit să răsufle ușurată. Ne-am oprit să mâncăm niște dulciuri tradiționale, ale căror nume nu mi le mai amintesc, dar oricum au fost prea scumpe pentru a fi menționate, și am coborât spre Mergellina Bay, zona vechiului port, astăzi o zonă de promenadă. Am bifat în treacăt Piazza del Plebiscito, Palazzo Reale, teatrul San Carlo și Grand Cafe Gambrinus, un reper pentru Napoli. Ne-am continuat drumul spre Castel Nuovo care sincer nu merită vizitat dacă nu aveți timp de vizitat castele, palate și biserici pe îndelete. E foarte arătos din exterior și ne-a păcălim să intrăm, dar dacă aș fi mers în Napoli cu mintea de acum m-aș fi limitat la a-l admira de pe iarbă. În schimb, am mâncat pizza de la L’Antica Pizzeria Da Michele în fața castelului, o idee foarte proastă având în vedere că toată mozzarella s-a transformat într-un lichid scârbos din cauza căldurii. Monica vă poate confirma.

Așa că vă recomand să mâncați această pizza renumită acolo, lângă cuptorul mare, printre toți acei turiști aduși de valul de feedback-uri pozitive de pe net, în timp ce alți turști vor sta la rând pentru a prinde un loc înăuntru. Treaba cu pizza fierbinte, ambalată într-o cutie de carton, în mijlocul verii, nu e pont.

Despre istoria locului puteți găsi informații și pe site-ul lor (în italiană, nu mi-e clar de ce), aici: http://www.damichele.net.

Ce ar mai fi fost de vizitat în Napoli și n-am mai avut noi timp?

  • Palazzo Donna Anna – de care îmi pare cel mai rău pentru că în poze pare de-o singurătate răvășitoare.
  • Castel dell Ovo
  • Capela Sansevero
  • Napoli Sotterranea și The Bourbon Tunnel
  • ….și un miliard de biserici și piețe.

Dincolo de povești, iată și câteva informații utile:

  • Cazare – veți găsi o grămadă de B&B-uri în Napoli, extrem de accesibile, inclusiv în centrul orașului. Dacă nu aveți pretenții, mi se par o opțiune excelentă, dacă e să fac un analiză calitate-preț. Recomand EmyJo Central B&B, cu mic dejun, baie modernă și cameră spațioasă, aproape de Piazza Garibaldi, gară și autogară, metrou și centrul orașului. Îi găsiți pe http://www.booking.com.
  • Transport – chiar dacă închiriați mașină pentru Coasta Amalfi, recomand să nu vă aventurați cu mașina prin Napoli. Traficul este INFERNAL. Mașini, scutere, claxoane, șoferi grăbiți și mașini lovite, parcări scumpe, oameni și mașini care vin din toate direcțiile. Prima dată am fost fără mașină, dar a doua oară am vrut neapărat să vedem cartierul Scampia (unde s-a filmat mare parte din serialul Gomorra) și n-am avut de ales decât să mergem cu mașina. Tot drumul am avut un stres și o panică continue ca nu care cumva să ne lovească cineva mașina, mai ales că nu aveam niciun fel de asigurare. Evident că nu e imposibil de condus prin Napoli, dar ar fi bine să aveți ceva experiență în ale șofatului, extra-atenție în buzunare și ochi la spate pentru scuteriști, mașini și oameni care nu circulă regulamentar.  Dincolo de asta, parcă nici nu merită să pierdeți timpul în trafic când puteți alege transportul în comun. Rețeaua de metro pare dintr-un film SF, funicularele vă stau la dispoziție pentru a vă cocoța pe cele patru dealuri napoletane, iar centrul orașului e numai bun de explorat la pas. Pentru a ajunge pe Coasta Amalfi (în Sorrento) aveți trenurile circumvesuviana, iar pentru Vezuviu, Pomepei și Herculane veți găsi autobuze sau tot circumvesuviana. Detalii aici: rețea de transport în comun Napoli și orașele din regiunea Campania și aici: mijloace de transport în comun în Napoli. Download hartă metro aici: hartă metrou Napoli.
  • Mâncare – well, în orașul în care s-a născut pizza, n-aveți cum să muriți de foame. Noi am mâncat doar pizza, făcută în cuptor, după rețete doar de ei știute. Recomand pizza cu mozzarella di Bufala, o pizza pe care o veți găsi doar în Napoli. Dacă aveți timp, treceți pe la L’Antica Pizzeria Da Michele despre care v-am povestit mai sus. Cred totuși cu tărie că oriunde ați mânca în Napoli, n-are cum să nu vă placă. Meniul îl știți deja: pizza, paste, brânzeturi cu mozzarella di Bufala în frunte, fructe de mare și orice are vânătă, zucchini și roșii. Veți găsi roșii cherry agățate la orice colț, așa cum la mijloc de mai țăranii noștri pun cireșele pe sârmă și le vând pe stradă șoferilor grăbiți.

Bonus: vederi din cartierul Scampia, unul dintre cele mai periculoase cartiere din lume.

Ne-am aventurat într-o după-amiază, după ce am urcat pe Vezuviu, să mergem până hăt, la capătul orașului, și am depășit orice barieră de siguranță. Am mers să vedem Valle di Scampia (gândită inițial ca una dintre cele mai moderne zone din Napoli), zona din cartierul Scampia unde în 2013 s-a filmat serialul Gomorra (Gomorrah), inspirat din cartea cu același nume, scrisă de Roberto Saviano, jurnalistul care a mers pe urmele mafiei napoletane din organizația criminală Camorra. Din 2006, în urma amenințărilor cu moartea primite din partea unui clan din Camorra, Saviano trăiește în anonimat, sub protecția poliției.

Dați-mi voie să vă spun că Scampia este considerat unul dintre cele mai periculoase cartiere din lume, unde reglările de conturi, consumul de droguri, prostituția și sărăcia extremă sunt la ordinea zilei, aflându-se în top alături de cartiere din țări sud-americane, celebre pentru violența lor. Bineînțeles că nu am coborât din mașină, ci ne-am mulțumim cu una-două-trei ture în jurul blocurilor simbol și poze din mers, pitit, fără să atragem atenția. Deși, n-a durat mult și după vreo 3 ture în jurul blocului, am văzut un nene care a început să ne fileze, ni s-a făcut teamă și am plecat rapid spre zone mai prietenoase.

Dacă n-ați văzut Gomorra, recomand cu drag. E un film puternic, o poveste cu droguri, clanuri mafiote, crime și lupte pentru putere, inspirat din fapte reale. Te zdruncină și te seacă pe dinăuntru, te ține în suspans și te face să ții cu una dintre bandele criminale, te cutremură fiecare împuscătură, violența, sărăcia, moartea la fiecare pas. Fără să vrei, intri în războiul psihologic care se duce în interiorul personajului principal și vezi cum îl macină vina, neputința, singurătatea, cum își pierde sensul în viață. Te uiți și n-ai cum să ignori sentimentul ăsta de furie pentru o lume care nu ar trebui să existe. Nici măcar în filme.

Să știți că la mine, fix în momentul în care scriu ultimele rânduri, e 6 dimineața. Napoli merita o noaptea din viața mea și 3137 cuvinte pe blog.

Dacă aveți povești interesante din orașul ăsta altfel decât Europa civilizată, veche și mândră, le aștept ca de obicei cu bucurie.

P.S. Mulțumesc! Pentru că sunteți aici și pentru că în ultimele 10 luni (doar zece!) am reușit să creăm împreună, om cu om, o comunitate de oameni faini, dornici de conținut de calitate, povești și articole mai lungi de trei rânduri, cu obiective turistice de neratat.

Haihuieli cu folos,

Cristina

 

S-ar putea să vă placă și:

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s