I have a dream. Despre visuri și frici.

În ultimii doi ani am început să mă gândesc obsesiv la ce îmi doresc să fac cu viața mea. Încotro mă îndrept, cu cine vreau să îmi consum timpul, cum îmi doresc să îmi aduc aminte de mine peste ani. Sună clișeic, fix ca revelațiile life coach-ilor cu speech-uri plictisitoare, dar pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că nu e un moft, ci că undeva în adâncul sufletului simt o nevoie reală de a îmi trăi viața altfel, mai cu folos.

Mi-e parcă din ce în ce mai clar că nu suntem făcuți ca să muncim fix 8 ore pe zi, de la 9 la 18, de luni până vineri, cu pauze și weekend-uri înghesuite. Mă îngrozește gândul că va trebui să muncesc încă 35 de ani, ascunsă-ntr-un birou și-n săli de ședințe, uneori fără să văd soarele sau lumina zilei, zi după zi, an după an, până când voi ajunge la capătul timpului. E trist și înfricoșător, iar gândul ăsta mă urmărește noaptea, în vise, și mă forțează să mă gândesc mai mult și mai des la visurile mele, să nu le abandonez, ci să caut soluții pentru a le face să devină realitate.

Încă nu știu cum, încă nu știu când, dar într-o zi, când voi fi scăpat de frici, îmi voi cumpăra o autorulotă și voi pleca haihui în căutarea lumii. Iar acolo, cu ochii plini de frumusețea lumii, voi scrie o carte (sau poate două, trei, un șir întreg de jurnale) despre aventura vieții mele. Voi pune în cuvinte toate trăirile, toate poveștile, toate fricile care mi s-au adunat sub coaste într-un timp în care n-aveam curaj să-mi trăiesc viața așa cum am visat. Și poate, cine știe, fricile mele vor vindeca alte frici și vor trezi în alți oameni gustul libertății așa cum alții au sădit în mine nebunia de a visa mai mult decât îmi părea odată permis. Dar din dar, nu-i așa?

Visez să mă deconectez de la viața de birou, să mă urc într-o autorulotă, alături de omul meu bun și, cu părul în vânt și muzica-n urechi, să străbatem toate insulele grecești, Italia mea frumoasă, Spania, Franța, Portugalia, Norvegia și Elveția de la un capăt la celălalt, iar când n-o să mai putem de atâta drum, să ne oprim în Tenerife, în mijlocul iernii și să ascultăm în fiecare seară valurile oceanului nesfârșit.

Visez să plecăm peste ocean, în Cuba femeilor cu coapse pline, să mâncăm burrito în Mexic și să vedem capătul lumii în Argentina. Să învățăm salsa și să ne pierdem în jungla amazoniană, să vedem cum trăiesc oamenii în favelele din Brazilia și să stăm la povești pe străzile din Columbia. Iar când ne vom fi săturar de frumusețea Americii (dezgolite de la brâu în jos, cum ar spune Raluca Feher), să ne luăm zborul spre lacurile Canadei și zgârie-norii Statelor Unite.

Visez să văd Africa, să fac voluntariat și să mă provoc să înțeleg lumea asta în care trăiesc alții, oameni ca mine, dar atât de diferiți de tot ce am învățat eu vreodată. Mă văd în deșertul roșu namibian, explorând cultura triburilor și punând în cuvinte toată diversitatea asta care-mi pare nesfârșită în frumusețea ei. Trebuie să fie niște experiențe pe care nicio carte de istorie nu le va putea cuprinde vreodată între paginile sale, oricât de stufoasă, oricât de plină de adevăr ar fi.

Visez să ajung în locuri care să mă provoace să găsesc soluții, să mă trezească, să mă umple cu empatie. Să-mi deschidă ochii și să mă ajute să înțeleg, pe viu, cum oamenii vin în 7 miliarde de forme, fiecare cu tradiții, religii și culturi diferite, dar toți cu aceleași dorințe.

Visez să explorez lumea asta care mă sperie și mă fascinează deopotrivă. Ați observat cum înainte să plecăm într-un loc nou avem sufletul plin de teamă, ne imaginăm tot felul de scenarii, citim tot ce găsim pe internet și ne pregătim pentru ce e mai rău, iar după ce ajungem la destinație, brusc, ni se pare că suntem acolo de când lumea, că parcă am putea să ne obișnuim cu locul ăla, frumos într-un fel în care n-am mai cunoscut niciun loc?

Visez să strâng povești și să cunosc oameni cu vieți desprinse din filme. Ca să învăț să nu mă mai plâng niciodată de problemele mele, ca să învăț să mă bucur de fiecare puțin pe care îl am.

Visez să fiu liberă, în mijlocul lumii. Am visul ăsta în ochi și-n mâini și-n suflet, ca un copac ascuns între coaste, cu ramuri adânci, până în picioare.

Astăzi mă opresc frica de necunoscut, rata la bancă, societatea care m-a învățat că nu pot să visez mai mult. Dar mâine, când voi fi deja mare, voi găsi o cale să îmi trăiesc visul pe deplin. Nu doar 7 săptămâni pe an, plus-minus câteva weekend-uri strecurate pe sub mână, ci de dimineață până seară, cu laptopul în brațe și ochii larg deschiși.

Mâine se vor evapora fricile, iar copacul dintre coaste va crește și va înflori. Mâine.

Pe voi ce frici vă țin departe de visurile voastre?

Cristina

 

 

2 gânduri despre „I have a dream. Despre visuri și frici.

  1. Aripi întise, Cristina!
    Împlinirea visurilor tale sunt rătăcirile mele cu ochii deschiși. În talerul veții simt „aerul” rarefiat, iar posibilitățile… nu mă ajută să ating țărmurile gândurilor frumos colorate. Dar călătoresc …cu tine!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s