Bum, bum, bum – primul an de travel blogging. La mulți ani, Plecată Hai-Hui!

Am început să scriu pe blogul de haihuială în februarie 2017 și până în septembrie 2017 am continuat să scriu și să mă mint că atunci când va fi gata îi voi da publish. Numai că blogul nu era niciodată suficient de bun, niciodată suficient de interesant, niciodată gata pentru a fi publicat.

Am avut în perioada respectivă doi pitici. Unul blond și mereu vesel, altul mai serios, dar iubitor până la cer. S-au așezat pe câte un umăr și fiecare, în felul său unic, m-a impulsionat să mă uit mai adânc în mine și să găsesc  resursele de curaj necesare nu doar pentru a apăsa butonul de *publish*, ci mai ales pentru a-mi asuma public munca, cu tot ce urma să vină: critici, aprecieri, hateri, oameni noi, povești. Mă uitam zilele trecute la un video și am realizat brusc că toată viața mea am suferit de sindromul impostorului – frica aceea irațională că nu sunt suficient de bună, că nu știu suficient de multe lucruri, că nu fac totul suficient de bine, suficient de profi, suficient de fără comentarii. Cine sunt eu să dau sfaturi de călătorie când sunt atâția oameni mai bine pregătiți? Cine sunt eu să scriu despre un loc când mai am atâtea de văzut? Cine sunt eu să mă numesc blogger când sunt atâția oameni care fac blogging de ani de zile? Cine sunt eu ca să am curajul de a crede că va citi cineva ceea ce scriu, ceea ce mă preocupă, ceea ce mă doare, ceea ce mă face fericită?

E greu să lupți cu sindromul ăsta, mai ales când pare o luptă lungă, la capătul căreia nu știi ce vei mai găsi din tine, dar e o provocare suficient de puternică încât să zdruncine măcar puțin temeliile nesiguranței.

Pe 12 septembrie 2017 eram singură acasă, în pat, cu laptopul în brațe și din senin, am dat publish primului articol din cele 27 scrise din februarie până în septembrie.  I-am dat share pe contul meu de facebook și am așteptat reacțiile cu inima bătând nebunește. Bum, bum, bum a fost singurul sunet pe care l-am auzit până la primul comentariu. Am primit atunci multe comentarii și mesaje private pozitive, de încurajare și susținere, reacții care mi-au depășit complet așteptările. Le-am scris pe rând lui Gabi, mamei mele și prietenelor mele că am publicat blogul, că în sfârșit mi-am făcut curaj să intru în lumea asta a pasionaților de travel și de scris. Ce-o fi, o fi, mi-am spus.

Primul articol a fost despre Sirmione, fâșia de pământ de la lacul Garda, locul unde am mâncat cea mai mare înghețată, mica stațiune unde Maria Callas și-a petrecut toate verile din 1952 până în 1959 (ce grozăvie trebuie să fi fost), bucățica de oraș unde am mers cu prietenele mele, imediat după ce am publicat blogul de haihuială. Sirmione e cel mai drag loc din Italia, vizitat de două ori împreună cu trei dintre oamenii mei buni, deci alegerea primului articol n-a fost chiar întâmplătoare. Până la sfârșitul anului, articolul despre Sirmione a fost cel mai citit articol de pe blogul de haihuială.

În prima lună, #plecatăhaihui a adunat 3200 de vizualizări care mi-au părut, pur și simplu, o enormitate. Am fost fascinată de faptul că peste 2000 de oameni au intrat pe site ca să citească articolele mele. Apoi, lună de lună, numărul vizualizărilor și numărul cititorilor unici au continuat să crească în mod natural, pe nesimțite. N-am fost conștientă de creșterea asta, n-am planificat-o, n-am avut strategii, n-am investit în google ad words, n-am făcut networking, n-am monetizat blogul, n-am scris guest post-uri, nici n-am alergat pe la alte bloguri ca să îmi cresc vizibilitatea.

Ca să evităm orice fel de speculații, menționez aici că investiția în blog a fost minimă: 40 euro/an planul personal de la wordpress (am prins o ofertă) și boost-uri ocazionale pe facebook către cei care au dat like paginii Plecată Hai-Hui și prietenii lor întrucât algoritmul facebook nu îmi permite să ajung la toți cei 11 138 de fani. Automat, boost-urile respective se duc și pe instagram.

Nu-o spun cu mândrie, ci cu uimire.

Am fost cu adevărat uimită când mi-am dat seama că n-am făcut nimic în ultimul an pentru ca blogul să crească. Nimic altceva decât să scriu – sincer, deschis, asumat, cu toate vulnerabilitățile la vedere – despre haihuielile mele. Am scris uneori nu doar despre călătorii și tips&tricks, ci și despre viața mea de zi cu zi, despre visuri, despre cărți, planuri, frici și dorințe.

Mi s-a reproșat la un moment dat această deviere de la tema blogului. Și nu neg. Dar a fost primul an de blogging și toate încurajările voastre m-au apropiat de voi într-un fel în care n-am crezut vreodată că e posibil. M-au apropiat de voi și m-au impulsionat să mă dezvălui mai mult, să vă povestesc mai multe despre mine și despre visurile mele. Și știți cum e, oamenii se schimbă, planurile se schimbă, ideile se schimbă. Blogurile de ce nu s-ar schimba?

Fără să vreau și fără să știu am construit o comunitate foarte faină, cu 11 138 de oameni la fel de pasionați de travel, cu visuri și hobby-uri comune. Cu unii m-am împrietenit pe contul personal de facebook, cu alții stau la vorbe și sfaturi pe pagină, cu mulți dintre voi sper să am ocazia, vreodată, în viața asta imprevizibilă, să cos povești și în viața reală.

Ce am învățat într-un an de Plecată Hai-Hui?

  • Că am de dus o luptă dură cu sindromul impostorului. Că îmi pun piedici singură, în timp ce oamenii care mă citesc mă apreciază, iar sfaturile și experiențele mele le sunt de ajutor.
  • Că vor exista mereu oameni care să dea cu noroi în munca mea, deși nu le-am greșit cu nimic. Tot ce trebuie să fac este să îi ignor. Block și move on.
  • Că munca mea are valoare și merită dezvoltată și transformată în proiecte care să-i ajute pe cei care mă urmăresc să călătorească mai ușor. Stay tuned!
  • Că niciun articol nu va fi vreodată perfect.
  • Că orice lucru mic are ecou dacă e făcut cu pasiune.
  • Că nu e nevoie de o investiție mare, hard work will always pay off. Pas cu pas.
  • Că e blogul meu și am dreptul să scriu despre orice. Așa cum simt. Atât cât simt. Nimeni n-are dreptul să mă facă să mă simt prost, nu datorez nimic nimănui. E munca mea. E timpul meu.
  • Că oamenii vor continua să dea și unlike, hide this post, hide all posts. E ok, asta nu înseamnă că trebuie să mă opresc, asta nu înseamnă că nu fac bine ceea ce fac.

Am încheiat primul an cu peste 79 000 de cititori pe blog, 65 de articole în aproape 75 000 de cuvinte, peste 11 000 like-uri pe pagina de facebook și 1300 de followers pe instagram și mi se pare absolut FA-BU-LOS!

A fost un an tare greu, cu weekend-uri de scris articole non-stop, cu multă documentare și editare fotografii, dar și cu perioade fără inspirație, grele ca o piatră de moară.

Cea mai mare satisfacție?

Faptul că am creat un blog cu articole documentate, calitative și corecte, un blog care inspiră și vine cu sfaturi și experiențe reale în sprijinul călătorilor #plecațihaihui, un blog viu, activ, autentic, care nu urmărește nicio rețetă de succes.

Aprope de autenticitate, într-o seară, m-am chinuit cu Gabi să ne aducem aminte cum de ne-am oprit la numele #plecatăhaihui, dar sincer, habar nu avem.

Astăzi, însă, n-aș ști niciun alt nume mai potrivit. Îmi pare că îmi vine ca o mănușă, că s-a inflitrat în mine atât de natural, atât de firesc, ca un al doilea prenume. Astăzi, după primul an de travel blogging, sunt Cristina Plecată Hai-Hui Albu și vă super mulțumesc pentru că îmi sunteți alături!

Cu drag,

Cristina

 

Anunțuri publicitare

One Reply to “Bum, bum, bum – primul an de travel blogging. La mulți ani, Plecată Hai-Hui!”

  1. O sursă de inspirație și de frumos! Felicitări și la cât mai multe articole! 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.