fbpx
de prin lume adunate,  Inspirație

Bum, bum, bum – primul an de travel blogging. La mulți ani, Plecată Hai-Hui!

De-a lungul anilor, încă de când au devenit blogurile la modă, am cochetat cu zeci de idei de blog, de la sănătate, frumusețe, bloguri generaliste la călătorii, fără gândul de a le monetiza, ci pur și simplu de dragul dragului de a scrie. Am renunțat de fiecare dată din cauza fricii de a mă expune așa cum sunt, cu toate vulnerabilitățile la vedere. Teama de a-mi asuma public munca, cu tot ce urma să vină – critici, aprecieri, hateri, jigniri, oameni noi, povești – a fost de fiecare dată mai puternică decât dorința de a scrie într-un spațiu al meu, creat pentru mine și ai mei.

Când am început să scriu despre călătorii, deși eul meu matur știa de unde vin și încotro mă îndrept, m-au bântuit vreo câteva luni o serie de întrebări mai ascuțite decât o lamă de cuțit:

Cine sunt eu să dau sfaturi de călătorie când sunt atâția oameni mai bine pregătiți? Cine sunt eu să scriu despre un loc când mai am atâtea de văzut? Cine sunt eu să mă numesc blogger când sunt atâția oameni care fac blogging de ani de zile? Cine sunt eu ca să am curajul de a crede că va dori cineva să citească ceea ce scriu, ceea ce mă preocupă, ceea ce mă doare, ceea ce mă face fericită? 

Am început să scriu pe blogul de haihuială în februarie 2017 din dorința de a strânge într-un singur loc toate momentele faine din călătoriile mele. Deloc de neașteptat, până în septembrie 2017 am continuat să scriu și să mă mint că atunci când voi termina îi voi da *publish*. Numai că blogul nu era niciodată suficient de bun, niciodată suficient de interesant, niciodată gata de publicat, deși scrisesem douăzeci și șapte de articole complexe despre destinații variate.

Pe 12 septembrie eram singură acasă și pe la nouă seara, din senin, am dat *publish* primului meu articol.

I-am dat share pe contul meu de facebook și pe pagina blogului lipsită de like-uri și-am așteptat cu inima bătându-mi nebunește în tâmple reacția celor din jur. În cazul ăsta, nu cred că a fost vorba despre așteptarea unei validări, ci mai degrabă cred că atunci când scrii public, n-o faci doar pentru tine, ci scrii în egală măsură pentru tine și pentru publicul tău. Astfel, inevitabil, tânjești după aprecierea publicului, iar în social media, știm bine, aprecierea nu se măsoară (din păcate) decât în likes&comments&shares.

Mesajele pe care le-am primit în prima seară au fost din categoria gesturilor mărunte pe care, din bun simț, din admirație sau pur și simplu dintr-un impuls de moment, am învățat să le facem în mod natural și să le uităm repede, fără să le acordăm prea mult spațiu în agenda cu lucruri extraordinare făcute într-o zi, dar care prin sinceritatea lor reușesc să ajungă în cel mai vulnerabil spațiu al sufletului omenesc. Pe mine m-au încurajat cât pentru șapte vieți.

În prima lună de la lansare, blogul meu a primit între paginile sale 3 200 de vizualizări și aproape 2 000 de vizitatori, iar eu am fost pur și simplu copleșită. Mi s-a părut uluitor, având în vedere că mă așteptam să-mi citească articolele doar mama, iubitul meu și cele mai bune prietene. Practic, de la cine ar vrea să îmi citească blogul? la 3200 de vizualizări în prima lună! a fost un salt uriaș pe care l-am prins strâns, cu sârme, ca să nu-l respingă corpul meu și să-l scuipe ca pe un simplu obiect străin.

Mi s-a părut mult și puțin în același timp.

Mult pentru că luptasem cu mine aproape jumătate de an ca să-mi adun toate resursele de curaj și să-mi expun viața atât de mult (inevitabil, blogging-ul de călătorie bazat pe experiențe proprii te obligă să dezvălui mai mult decât ți-ai dori și te pune sub lupa unui subiect extrem de sensibil: banii), puțin pentru că obișnuiesc să fiu un om rațional și oricât de nepregătită eram în ale blogging-ului, îmi imaginam că un blog care primește în medie cam 100 de vizualizări pe zi este nu un blog mic, ci este cel mai mititel dintre cele mai mititele.

Două luni mai târziu, când am depășit 7000 de vizualizări și 4000 de vizitatori mi-am zis că it can’t get any better than this, pur și simplu. Și totuși, lună de lună, am ajuns la 10 000, 12 000, 14 000, 17 000, 20 000, 22 000 de vizualizări și în medie între 10 000 și 12 000 de vizitatori pe lună.

Undeva, între drumurile astea în pantă, cu weekenduri productive și zile fără inspirație, am creat singura bucățică din blog a cărei poveste o știu par coeur: logo-ul #plecatăhaihui. L-am vrut galben – adică vesel, zglobiu, entuziasmat, cu gura până la urechi și sufletul în balonul cu aer cald, plecat pe câmpii. Adică exact ca mine. 🙂

cropped-Logo.jpg

Primul articol a fost despre Sirmione, fâșia de pământ de la lacul Garda, locul unde am mâncat cea mai mare înghețată, mica stațiune unde Maria Callas și-a petrecut toate verile din 1952 până în 1959 (ce grozăvie trebuie să fi fost), bucățica de oraș unde am mers din nou cu prietenele mele, imediat după ce am publicat blogul de haihuială. Sirmione e cel mai drag loc din Italia, vizitat de două ori împreună cu trei dintre oamenii mei buni, deci alegerea primului articol n-a fost chiar întâmplătoare. Până la sfârșitul anului, articolul despre Sirmione a fost cel mai citit articol de pe blogul de haihuială.

Când am tras linie la finalul primului an, în septembrie 2018, mi-am dat seama că micul meu proiect a crescut exact ca un copil deștept de care nu se ocupă nimeni cu simț de răspundere: aproape 80 000 de vizitatori, 65 de articole înșirate în 75 000 de cuvinte, peste 11 000 de like-uri pe pagina de Facebook și 1 300 de followers pe Instagram, fără să fi făcut nimic.

Nimic altceva decât să scriu – sincer, deschis, asumat, cu toate vulnerabilitățile la vedere – despre haihuielile mele. N-am avut niciun plan, n-am urmat nicio rețetă de succes, n-am investit în google adwords, nici măcar n-am fost conștientă de creșterea asta.

N-o spun cu mândrie, ci cu uimire.

În schimb, sunt mândră până la cer de faptul că am creat în jurul blogului o comunitate de fix 11 197 de pasionați de haihuială. Cu unii m-am împrietenit pe contul personal de facebook, cu alții stau la sfaturi pe pagină, cu mulți sper să am vreodată ocazia să cos povești și-n viața reală. Mi-e drag tot ce am construit în proiectul ăsta pentru că fiecare bucățică din puzzle a venit natural în urma articolelor, discuțiilor, timpului pe care am ales să-l împărtășesc cu fiecare dintre toți cei care mi-au cerut sfatul.

Uneori am deviat de la tema blogului și am scris nu doar despre călătorii și tips&tricks, ci și despre viața mea de zi cu zi, despre visuri, despre cărți, planuri, frici și dorințe.

Unii dintre voi mi-ați reproșat această deviere. Și nu neg, îmi asum. Pentru că știu că ați venit aici pentru călătorii și e normal să vă doriți să citiți doar despre călătorii. Dar a fost primul an de blogging și toate încurajările voastre m-au apropiat de voi într-un fel în care n-am crezut vreodată că e posibil. M-au apropiat de voi și m-au impulsionat să mă dezvălui mai mult, să vă povestesc mai multe despre mine și despre visurile mele. Și știți cum e, oamenii se schimbă, planurile se schimbă, ideile se schimbă. Blogurile de ce nu s-ar schimba?

Când am împlinit un an de blogging de haihuială, am făcut un efort pentru a-mi aminti detaliile tehnice: cum mi-am făcut cont pe platforma de blogging wordpress, cum mi-am înregistrat domeniul, cum am știut să-mi customizez blogul, după ce criterii am ales tema blogului, câți bani am plătit pentru planul wordpress și ce am primit în schimb sau cum am ales numele blogului.

Habar n-am avut.

În afară de faptul că am ales un plan personal care costă 4 dolari pe lună, motivul principal fiind acela de a scăpa de extensia wordpress din titlu și că am plătit deja pentru al doilea an pentru prelungirea domeniului închiriat pe platforma WordPress, nu știu nici azi nimic despre cum funcționează wordpress-ul, dacă ar fi mai bine să fac site-ul de la zero, cum să verific dacă articolul e indexat în google, cum să fac seo, cum să instalez plug-in-uri sau cum să fac blogul să arate mai bine și să fie mai intuitiv pentru cititori. Mai am multe-multe de învățat, iar promisiunea pe care i-am făcut-o pentru anul viitor este aceea că etapa mersului odată cu valul a luat sfârșit.

În schimb, știu că din prima zi în care i-am dat drumul să zburde pe internet și până astăzi n-a fost niciun moment în care să îmi doresc să renunț. Să pun lacătul pe ușa blogului și să mă apuc de alte hobby-uri. Într-o seară, eram pe coasta Amalfi și am descoperit faptul că mi-a dispărut pagina de facebook. Fără nicio notificare. Am stat cu sufletul la gură până am primit un răspuns de la centrul de suport, iar când am redevenit admin pe pagina la care am pus câte o cărămidă în fiecare zi în ultimul an, am simțit cum viața mea revine la normal. Mi-a dispărut nodul din stomac, am putut din nou să respir.

Pur și simplu, viața mea se împarte acum între perioada dinainte de blogul de haihuială și perioada după blogul de haihuială. Un fel de înainte și după Hristos, în varianta digitală.

Pentru că am primit multe întrebări despre numele blogului, am stat într-o seară să mă întreb cum l-am ales, care au fost celelalte variante, cum de m-am oprit fix la el, fix în forma asta.

Mărturisesc sincer că nu știu.

Plecată Hai-Hui a venit din mine, așa a simțit sufletul meu, nu cunosc altă explicație oricât m-aș strădui să-mi amintesc cum am împletit cuvintele atunci. N-aș ști să vă spun de unde știu, dar mi-e clar că astăzi nu mai există niciun alt nume făcut după mulajul inimii mele. Îmi pare că îmi vine ca o mănușă, că s-a inflitrat în mine atât de natural, atât de firesc, ca un al doilea prenume.

Povestea blogului de haihuială a început dintr-o glumă, fără așteptări, dar de-a lungul timpului m-a ajutat să învăț câteva lecții neprețuite:

Ce am învățat într-un an de Plecată Hai-Hui?

  • Că am de dus o luptă dură cu sindromul impostorului. Că îmi pun piedici singură, în timp ce oamenii care mă citesc mă apreciază, iar sfaturile și experiențele mele le sunt de ajutor.
  • Că vor exista mereu oameni care să arunce cu noroi în mine și în munca mea. Fără să mă cunoască, fără să știe cât am muncit la un articol, fără să le pese. Așa că block și move on.
  • Că munca mea are valoare și merită dezvoltată și transformată în proiecte care să-i ajute pe cei care mă urmăresc să călătorească mai ușor. Stay tuned!
  • Că vor exista mereu oameni care vor folosi munca mea fără să spună un simplu mulțumesc. Mai mult decât atât, vor exista oameni care îmi vor fura munca și se vor comporta perfect natural. 
  • Că nu există articol perfect, nu va exista niciodată. În schimb, e important să fie muncit până la ultimul cuvânt din respect pentru cei care își fac timp să-l citească. 
  • Că orice lucru mic are ecou dacă e făcut cu pasiune.
  • Că nu e nevoie de o investiție mare, hard work will always pay off. Pas cu pas.
  • Că e blogul meu și am dreptul să scriu despre orice. Așa cum simt. Atât cât simt. Nimeni n-are dreptul să mă facă să mă simt prost, nu datorez nimic nimănui. E munca mea. E timpul meu.
  • Că nu voi putea fi niciodată pe placul tuturor. Vor exista mereu oameni care vor da unlike, hide post, hide all posts. Mă va durea, o voi lua personal, dar voi ști că a fi pe placul tuturor e imposibil și…extrem de obositor. 

Am încheiat primul an cu aproape 80 000 de cititori pe blog, 65 de articole în aproape 75 000 de cuvinte, peste 11 000 like-uri pe pagina de facebook și 1300 de followers pe instagram și mi se pare absolut FA-BU-LOS!

A fost un an tare greu, cu weekend-uri de scris articole non-stop, cu multă documentare și editare fotografii, dar și cu perioade fără inspirație, grele ca o piatră de moară.

Cea mai mare satisfacție?

Faptul că am creat un blog cu articole documentate, calitative și corecte, un blog care inspiră și vine cu sfaturi și experiențe reale în sprijinul călătorilor #plecațihaihui, un blog viu, activ, autentic, care nu urmărește nicio rețetă de succes.

Astăzi, după primul an de travel blogging, sunt Cristina Plecată Hai-Hui Albu și vă super mulțumesc pentru că îmi sunteți alături! Mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte pentru feedback, deopotrivă critici și aprecieri. Datorită lor, zi de zi, pun umărul la creșterea poveștii care a început dintr-o glumă, dar care s-a transformat într-o bucățică din mine.

Cu drag,

Cristina

 

Anunțuri publicitare

Numele meu este Cristina şi sunt dependentă de călătorii. Sunt veselă, vorbesc mult-mult şi îmi plac oamenii buni. Ăia cu adevărat buni.

One Comment

Ce părere ai?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: