Povestea unei zile cu soare

Era un octombrie aproape ca octombrie-ul ăsta când ne-am întâlnit la o terasă, undeva prin centrul orașului. Poate puțin mai călduros, dar în orice caz cu zile încă lungi, soare rotund pe cer, haine subțiri și ochelari de soare. Un octombrie când încă mai puteai sta la terasă, fără păturică, cu ochii în cer și limonada în față. Cum de-am avut curaj atunci, blondă cu zâmbet de vedetă?

Ne dăduserăm amândouă demisiile, stăteam față în față și râdeam ca proastele. Ni se părea amuzant cum am luat niște decizii atât de importante fără să le gândim prea bine după ce, de fapt, le-am gândit pe toate părțile vreo câțiva ani înainte să le luăm. Nu înțelegeți nimic, nu?

Cam de când ne-am cunoscut, n-a fost discuție fără și…noi ce facem cu viața noastră? Am avut sute de idei de business, ne rodea independența. Necazul făcea ca ideile noastre să nu fie suficient de cling-cling încât să ne facă să ne luăm lumea în cap și să dăm totul pe-o carte. Ba ni se păreau fade, ba neprofitabile, ba n-aveam bani de ele. De fiecare dată, discuțiile se încheiau cu trebuie să ne vedem, să discutăm, să punem totul pe masă, ce și cum, care și încotro. Nu ne mai vedeam. Adică ne vedeam, dar pentru mici și bere, quesadilla cu pui și cartofi cu parmezan, risotto cu fructe de mare, discuții despre viață, sărăcie, boală, excursii, filosofie, familie, cărți, planuri, visuri, dureri și singurătăți. Nici gând de business. Până într-o zi – că așa se întâmplă toate, într-o zi, ziua aia. Și-n povești, și-n viața reală e mereu la fel. Știți voi, ziua oarbă.

Ne-am vorbit de cu seară, am stabilit să aduc laptopul meu, îmi amintesc perfect.

Ne-am întâlnit în fața cafenelei fără prea mare chef de treabă. Era soare călduț, ne intra în ochi sâcâietor, parcă am fi stat la o limonadă, întinse la taclale și la bronz de toamnă. Dar pentru că venise ziua aia rotițele au început să se miște, am deschis laptopul, word-ul și google-ul, am scos foile albe – teancuri – și pixurile colorate. Eu lucrez mai bine cu pixul și cu foaia, așa am fost dintotdeauna, old school style. Scriu, tai, scriu și de la zero idei ajung la tot felul de scheme și planuri. Așa s-a întâmplat și în ziua aia când totul a pornit iar de la și…noi ce-o să facem cu viața noastră?

Pe vremea aia, eu aveam un blog de călătorii, iar ea era pasionată de nunțile de pe Coasta Amalfi. Aproape în fiecare zi ne trimiteam pe instagram filmulețe și fotografii din lumea întreagă și făceam scenarii despre cum vom călători în locuri pe care n-aveam curaj să le căutăm nici măcar pe hartă, atât de îndepărtate păreau. Ea visa să se căsătorească pe o plajă, mi-o și imaginam cât de frumoasă ar fi fost cu părul blond buclat, ruj roșu și zâmbetul până la urechi. Da, așa e ea, frumoasă de pică – nu-i zi să nu pară ruptă din stereotipurile cu blonde angelice.

În amestecul ăla de nouă ce ne place să facem, la ce am fi bune și gândurile mele despre nuntă, a căzut ca o bombă întrebarea ei:

– Și dacă am avea un gravator laser?

În mintea mea a fost un singur gând: ăăă, ești nebună?, dar am lăsat-o să continue. Am învățat cu ceva timp în urmă că atunci când asculți ca să dai un răspuns, de fapt nu prea asculți, unde nu prea înseamnă deloc.

– Uite, gen un marcator de tip fiber laser pentru metale de la Bodor. Mă rog, modelul ăsta e super profi și probabil n-o să avem bani de el pentru că marchează o gamă foarte largă de materiale – aur, argint, oțel – la o viteză foarte mare, dar cred că am putea găsi și unul mai micuț, pentru nevoile noastre.

bml-fc.jpg

M-am uitat la ea cu drag, gândindu-mă că e nebună, dar măcar e frumoasă și are suflet bun.

– Aăăă, și ce-o să gravăm cu el? Sau, mă rog, cu ăla mai mic și mai ieftin pe care îl vom găsi? am întrebat-o aproape râzând.

– Ești fraieră, mi-a răspuns folosind alintul nostru dintotdeauna. M-am gândit să gravăm bijuterii sau suveniruri.

–  Aha, și cine ar fi clienții noștri?

– Oamenii care se căsătoresc în străinătate sau cei care se logodesc în timp ce sunt în vacanță și își doresc să păstreze acel moment pentru totdeauna. Să gravăm amintiri pentru o viață!

– Și…ce tipuri de obiecte am grava? am continuat să o întreb suspicioasă.

– Medalioane, brățări, rame foto, cutii și cutiuțe. Ce zici?

Ne-am deschis firmă, am pus totate actele în ordine, am subcontractat serviciile de contabilitate, am comandat chiar și propria noastră ștampilă de la Colop Romania , dar ce, credeți că ne-am apucat de gravat suveniruri? Nici gând. Long story short, n-am avut bani de gravatorul ăla profi, ne-au venit alte idei, acum suntem implicate într-un proiect tot cu multe călătorii, dar fără nunți, vă spun altă dată povestea asta, promit.

Uitasem de gravură, iar povestea cu gravatorul s-ar fi terminat în după-amiaza aia de octombrie dacă zilele trecute nu m-aș fi întâlnit cu un prieten plecat de vreo câțiva ani din Iași și care lucrează acum la o asociație pentru copiii bolnavi de cancer. A fost mai întâi voluntar, apoi a devenit angajat al asociației cu acte în regulă și de când lucrează cu ei, e mai fericit ca oricând. În timp ce îl ascultam cum povestea despre bucuria copiilor, despre evenimentele pe care le organizează, despre cadouri și jocuri, mi-a revenit în minte întrebarea blondei mele cu zâmbet de vedetă: și dacă am avea un gravator laser?

– Auzi? îi scriu grăbită pe messenger mai pe seară. Știi ce aș face acum dacă aș avea un gravator laser?

….typing

– Ăăăă, parcă eu eram nebuna, mai știi?

– M-am întâlnit cu Marian, știi că lucrează la una dintre asociațiile care se ocupă de copiii bolnavi de cancer. Mi-a povestit că organizează evenimente și tabere pentru ca ei să resimtă cât mai puțin drama prin care trec. Și în timp ce vorbeam cu el, mi-a trecut o idee prin minte: dacă aș avea acum un gravator laser de la Bodor le-aș face copiilor tot felul de obiecte personalizate care să îi motiveze și să le devină amintiri pentru viață, mai știi?

– Mă uitam acum pe site și cred că ai putea alege modelul BCL-0605MU pentru că este un gravator de dimensiuni medii, potrivit pentru magazine mici sau ateliere de personalizări. În plus, e easy pentru că are plug-in pentru Corel Draw, ceea ce te scutește de multă bătaie de cap. Adică ăsta de mai jos, știu că nu te pricepi.

bcl-0605mu.jpg

– Nu îmi dau seama de unde știi atât de multe lucruri despre gravatoare, blondo. Ar trebui totuși să-ți deschizi un business în domeniu. Eu nu știu ce model de gravator ar fi util, eu știu doar că le-aș face copiilor diplome, plăcuțe cu numele lor, medalioane și brățări, cadouri pentru părinți, tricouri personalizate, rame foto și tot ce și-ar dori ei. O fi scump?

– Auzi, dar oare nu putem obține o sponsorizare de la Bodor și Colos România?

– Că bine zici, ce-ar fi să încercăm?

La ora când scriu aceste rânduri, e-mailul de cerere de sponsorizare a fost trimis, iar pe dinăuntru m-am apucat de crescut muguri de speranță. Fără să vreau, îi simt agitați, cum se înalță, cum își pleacă capetele, cum se înalță iar. E forfotă la mine în stomac, și gol, și stare de om încolăcit.

Îmi duc mâna la piept, inima îmi bate cu putere.

Îmi aduc aminte de cartea mea preferată din liceu, Ulima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iar cuvintele lui Ștefan Gheorghidiu îmi răsună în tâmple ca un ciocan pe-o scândură uscată: e în mine o fierbere de șerpi înnebuniți. Nu de gelozie, de data asta, ci de nerbădare și speranță. Mă simt fix așa, cu stomacul tocat bucăți-bucăți și totuși mugurii mei stau neclintiți.

Speranța asta, cea mai amăgitoare dintre flori. Până în ultima clipă.

Cristina

*Articol scris pentru a opta probă din competiția SuperBlog 2018, la provocarea sponsorului Colop România.

**Copyright fotografii: bodorlaser.ro.

 

8 gânduri despre „Povestea unei zile cu soare

  1. Foarte frumos, și cu un final foarte sensibil. Mi-a plăcut la nebunie Ultima noapte de dragoste, eram singura nebună care se ruga să îi pice un subiect la bac legat de ea, și asta mi-a picat: i-am făcut caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu fără să citez din niciun clasic. Acum, a înfiripat un mugur și în mintea mea: o să recitesc cartea, să văd cum se simte la 30+. Că probabil la 18 n-am înțeles nici jumate din ea, și tot mi-a plăcut. mă bucur că te-am descoperit, cu ajutorul Superblog-ului 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Hei, Madi! Asta mi-a picat și mie la Bac și m-am bucurat teribil (nu pot să spun același lucru și despre elevii care au ales să îl caracterizeze pe Ilie Moromete în rolul intelectualului), oare ai dat și tu bacul în 2009? O am și eu în bibliotecă, mi-am cumpărat-o acum vreo câțiva ani de dragă ce mi-a fost, în liceu n-aveam bani de cărți, mă salva biblioteca V.A. Urechia. E tare fain experimentul cu recititul cărților după niște ani (eu am citit Pe aripile vântului – una dintre cărțile mele preferate – în fiecare vară pe durata liceului și a fost o experiență incredibilă). Îți mulțumesc mult pentru aprecieri! Zi cu soare! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      1. Mă bag și eu în discuție. 🙂 Dacă v-a plăcut așa mult Ultima noapte.. vă recomand cu mare drag și „Întunecare” de Cezar Petrescu. Aceeași perioadă, dar scrisă altfel. Eu tot timpul m-am întrebat de ce nu se studiază la școală. O paralelă între cele două cărți este extraordinar de interesantă.
        Vă pup fete!

        Apreciat de 1 persoană

      2. Nu, am dat în 2005, dar am avut tot ceva vag, cu caracterizarea unui personaj dintr-un roman interbelic. Fiecare a ales ce a vrut 🙂 Si eu eram îndrăgostită de V.A. Urechia ❤ Am în plan să recitesc Anna Karenina și Război și Pace, deși sunt imense, că la fel cred că n-am înțeles tot ce trebuia din ele, prima dată le-am citit înainte de liceu 🙂

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s