Despre frumusețea de a pleca hai-hui în căutarea lumii

Am avut nevoie de un incendiu ca să înțeleg pe viu, cu tot sufletul deschis, că viața nu e decât o înșiruire de zile care merg pe vârfuri, cocoțate pe-o sârmă instabilă, la înălțimi amețitoare. Că oricât de clișeic ar suna și oricât ne-am strădui să alungăm din minte gândul ăsta îngrozitor, viața așa cum o știm poate dispărea oricând, în mai puțin de o secundă. Și că până la urmă carpe diem nu e doar o vorbă veche, golită de sens din cauza prea multor citate de pe facebook, share-uite cu frenezie de oameni superficiali, ci un adevăr dureros: tot ce avem e prezentul și-am face bine să-l trăim până la ultima picătură.

Când m-am trezit în mijlocul unei case distruse de un banal fier de călcat uitat în priză, după jumătate de an de strâns cureaua pentru mobilă, electrocasnice și mofturi, ceva s-a zdruncinat în mine pentru totdeauna. Am înțeles atunci că sensul vieții mele e altul. N-am știut pe moment, m-a buimăcit schimbarea, trecerea prea bruscă de la duminica în care am făcut clătite cu banane și nutella în bucătăria noastră recent mobilată la miercurea dormită pe la prieteni, dar am simțit că lucrurile pentru care luptasem cu atâta îndârjire nu erau cele de care aveam nevoie cu adevărat.

În următoarele trei luni de la incendiu am dormit amândoi pe o saltea gonflabilă de-o persoană, iar cu banii pentru pat am plecat în Corsica….să vedem lumea. Se întâmpla în vara lui 2014 și de atunci încoace #plecatulhaihui ne-a intrat pe sub piele și ne toarnă nestingherit și neîncetat polonice pline cu dor de ducă în vene.

În toți anii aștia de căutări și descoperiri m-am întrebat de multe ori ce poate fi mai plin de sens decât să explorezi lumea, să afli lucruri nemaiștiute, să descoperi alte culturi și civilizații, să te îmbogățești cu fiecare călătorie? Să scoți capul în lume pentru a respira același aer cu oameni care trăiesc altfel decât tine. Să guști din mâncarea lor, să-i cuprinzi cu brațele și să te întorci acasă cu ei, toți, în suflet. Să vezi cu ochii tăi frumusețea și diversitatea lumii. Să înțelegi cu sufletul faptul că oamenii chiar vin în 7 miliarde de forme, culori, idei și puncte de cotitură. Să te descoperi pe tine însuți, cel adevărat, în momente dificile, pe drumul care șerpuiește printre atracțiile turistice notate în grabă în agenda telefonului, altfel decât lin, așa cum părea atunci când îl urmăreai cu degetul pe hartă. Să afli cine ești, dar mai ales să afli din cine e compusă lumea asta, miracol nedescifrat complet nici după sute de mii de ani, oricât au încercat oamenii de știință, teoreticienii, exploratorii, arheologii și aventurierii să-i afle bătăile inimii. Și negreșit, de-a lungul călătoriei, să înveți să fii mai bun, mai empatic, mai deschis, mai încrezător în oameni…mai fericit cu ceea ce ai, cu ceea ce ești, cu ceea ce vrei să devii. Până acum, din toate aventurile de pe pământ, eu n-am găsit aventură mai plină de sens și profunzime decât acest drum prin lume, atât de frumos numit de englezi: journey.

Pentru mine, călătoria a devenit însăși esența vieții mele. Mi-am legat de ea unele dintre cele mai intime visuri – din categoria celor care se trăiesc o singură dată-n viață, cu inima bătând nebunește și ochii în lacrimi – și de atunci ne purtăm braț la braț, în speranța că vom îmbătrâni împreună, ridate de amintiri și vremuri bune.

Visez și visurile mi-s aripi întinse peste lume. 

Visez să mă urc într-o autorulotă, alături de omul meu bun și, cu părul în vânt și muzica-n urechi, să străbatem toate insulele grecești, Italia mea frumoasă, Spania, Portugalia și Elveția de la un capăt la celălalt, iar când n-o să mai putem de atâta drum, să ne oprim în Tenerife în mijlocul iernii și să ascultăm în fiecare seară valurile oceanului nesfârșit.

Visez să plecăm într-o zi peste ocean, într-un circuit prin America de Sud, în Cuba femeilor cu sâni mici și coapse pline, încorsetate în haine prea strâmte, prea scurte, prea colorate. Visez să le văd unduindu-și corpurile în soare, mirosind a vară și-a dezmăț, dezgolindu-și pulpele și sufletele de păcate.

Mi-e dor de țara asta pe care n-am cunoscut-o niciodată, așa cum e ea, vie, agitată, murdară, cu mâini muncite și riduri adânci în piele. N-o vreau împopoțonată cu ape turcoaz și plaje albe, ci cu toată ființa ei de femeie adultă, pulsând a viață grea, trăită pe brânci, între un trecut glorios și-un viitor mereu incert. Ajunsă-n inima ei, m-aș pierde pe străzile colorate ale Havanei, agățată de mâna omului meu bun, cu half of my heart is in Havana, Havana oh na na pulsându-mi adânc în tâmple, în spatele minții. Poate o să accept și-un te fac o tură cu mașina, păpușo? dacă o fi o colorată din anii 50 rulând fin pe Malecon cu briza-n păr și fericirea-n ochi. Și-o fugă-n Cienfuegos dacă tot mi-e foc la inimă de dragul lui, negreșit.

Visez să mâncăm burrito în Mexic, să ne facem că dansăm tango în Argentina și salsa în Puero Rico, să vedem cum trăiesc oamenii în favelele din Brazilia și să stăm la povești pe străzile colorate din Columbia și mai la vale, mână în mână, suflet în suflet, până în Țara de Foc, departe, la capătul lumii.

Patagonia_FitzRoy.jpg

Iar când ne vom fi săturat de frumusețea Americii (dezgolite de la brâu în jos, cum ar spune Raluca Feher), visez să ne luăm zborul spre lacurile Canadei și zgârie-norii Statelor Unite. Aș sta așa și-aș savura la nesfârșit vibe-ul new yorkez, cu oamenii lui liberi, veseli și nonconformiști, învățând să trăiesc aici și acum, departe de gura lumii.

Visez să văd Africa, să fac voluntariat și să mă provoc să înțeleg lumea asta în care trăiesc și alți oameni ca mine, din carne, oase și suflet, dar atât de diferiți de tot ce am învățat eu vreodată. Mă văd în deșert, în safari, în excursii personalizate și în expediții, explorând cultura triburilor primitive și punând în cuvinte toată diversitatea asta care-mi pare nesfârșită în frumusețea ei.

Etiopia_oameni_4_ss.jpg

M-aș aventura într-un Extreme Travel – un drum nu doar spre crestele munților și-napoi spre plajele insulelor exotice, ci un pic mai lung, mai plin de praf, mai cu dureri și mărăcini, nedefinit încă în turismul de aventură, dar aventuros până la os: mai spre adâncul sufletului, acolo, mai spre locul din care ne-am născut.

Mont_Blanc.jpg

Visez să explorez lumea asta, dinăuntru și din afara mea, care mă sperie și mă fascinează deopotrivă.

Ați observat vreodată cum înainte să plecăm într-un loc nou avem sufletul plin de teamă și ne pregătim pentru tot ce e mai rău, iar după ce ajungem la destinație, brusc, ni se pare că suntem acolo de când lumea, că parcă am putea să ne obișnuim cu locul ăla, frumos într-un fel în care n-am mai cunoscut niciun loc?

Așa e lumea asta, cu cât o cunoaștem mai bine, cu atât ne e mai puțin frică de ea. Și cu lumea din noi e la fel: tânjește să o dezvelim de frici și s-o îmbrăcăm în bucurie.

Visez să fiu liberă, în mijlocul lumii. Am visul ăsta în ochi și-n mâini și-n suflet, ca un copac ascuns între coaste, cu ramuri adânci, din minte până în picioare.

Cristina

*Acest articol a fost scris pentru a zecea probă din competiția SuperBlog 2018, sponsor Extreme Travel.

**Copyright photo: Extreme Travel

2 gânduri despre „Despre frumusețea de a pleca hai-hui în căutarea lumii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s