Povestea primului an de blogging|Blog de călătorie Plecată Hai-Hui

Când eram la școală, deși știam tot timpul lecțiile, preferam să nu ridic mâna. Când am început să fac parte din grupuri de lucru, deși aveam idei bune, preferam să-i las pe alții să fie în centrul atenției. La facultate, deși știam perfect răspunsurile, preferam să nu fiu eu cea care răspunde. Chiar și la job, de multe ori, preferam să-i las pe ceilalți colegi să taking the lead and all the credits – ca să mă exprim în limbaj corporatist – deși ulterior, mi se confirma faptul că soluțiile la care mă gândisem nu erau doar corecte, ci ar fi atras laude și recompense. De altfel, nu de puține ori, de-a lungul anilor de școală și/sau job, s-a întâmplat să-i las pe colegii mei să-mi prezinte ideile ca mai apoi să fie recompensați pentru ele.

Mult timp, nu m-am gândit la explicația acestei reacții de a rămâne în umbră, n-am săpat mai adânc, în mijlocul traumelor mele, pentru a afla de unde vine teama asta, care sunt resorturile ei sau cum aș putea să o înving. Deși conștientă, nu m-a bântuit întrebarea:  ce-i de făcut?

Am aflat apoi că se numește sindromul impostorului și că un număr foarte mare de oameni (70% din totalul populației adulte) experimentează într-o anumită perioadă a vieții (sau în anumite situații) suferințele psihologice asociate acestuia: teama că nu sunt suficient de buni (așa cum îi cred ceilalți), că nu sunt suficient de performanți, că primesc ceva ce nu li se cuvine, că-și arogă un rol de expert pe care nu îl merită, că la un moment dat, undeva, cineva îi va deconspira. Aparent, specialiștii spun că există o relație de invers proporționalitate între competența percepută (arătată) și cea reală: practic, cu cât competența reală e mai mică, cu atât avem tendința de a crede (sau doar de a-i face pe ceilalți să creadă) că suntem competenți în timp ce cu cât suntem mai informați și mai buni în ceea ce facem, cu atât devenim mai conștienți de ceea ce nu știm și nu putem încă. La capătul opus, pe axa acestui du-te-vino al încrederii în sine, se află efectul Dunning-Kruger sau tendința de a ne ignora propria ignoranță și de a ne supraaprecia competența, fapt care ne transformă în victime, permanent nedreptățițe. *

Prefer să fiu criticat pentru ceea ce sunt decât iubit pentru ceea ce nu sunt. Kurt Cobain 

Sigur, varianta ideală, nu doar în lupta cu neîncrederea în capacitățile și forțele proprii, ci în toate circumstanțele vieții, este găsirea echilibrului, balanța cu ambele talere poziționate la aceeași înălțime, într-un joc perfect de unduiri, din categoria celor nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Cum realitatea e mereu departe de ideal, lupta cu sindromul impostorului e una anevoiasă, mai ales atunci când trebuie să o duci de față cu ceilalți. E într-adevăr o luptă lungă, la capătul căreia nu știi ce vei mai găsi din tine, însă este o provocare suficient de mare încât să zdruncine măcar un milimetru temeliile nesiguranței pentru a face loc vindecării.

De-a lungul anilor, încă de când au devenit blogurile la modă, am cochetat cu zeci de idei de blog, de la sănătate, frumusețe, bloguri generaliste la călătorii, fără gândul de a le monetiza, ci pur și simplu de dragul dragului de a scrie. Am renunțat de fiecare dată din cauza fricii de a mă expune așa cum sunt, cu toate vulnerabilitățile la vedere. Teama de a-mi asuma public munca, cu tot ce urma să vină – critici, aprecieri, hateri, jigniri, oameni noi, povești – a fost de fiecare dată mai puternică decât dorința de a scrie într-un spațiu al meu, creat pentru mine și ai mei.

Când am început să scriu despre călătorii, deși eul meu matur știa de unde vin și încotro mă îndrept, m-au bântuit vreo câteva luni o serie de întrebări mai ascuțite decât o lamă de cuțit:

Cine sunt eu să dau sfaturi de călătorie când sunt atâția oameni mai bine pregătiți? Cine sunt eu să scriu despre un loc când mai am atâtea de văzut? Cine sunt eu să mă numesc blogger când sunt atâția oameni care fac blogging de ani de zile? Cine sunt eu ca să am curajul de a crede că va dori cineva să citească ceea ce scriu, ceea ce mă preocupă, ceea ce mă doare, ceea ce mă face fericită? 

Am început să scriu pe blogul de haihuială în februarie 2017 din dorința de a strânge într-un singur loc toate momentele faine din călătoriile mele. Deloc de neașteptat, conform parcusului meu de până atunci, până în septembrie 2017 am continuat să scriu și să mă mint că atunci când voi termina îi voi da *publish*. Numai că blogul nu era niciodată suficient de bun, niciodată suficient de interesant, niciodată gata de publicat deși scrisesem douăzeci și șapte de articole complexe despre destinații variate. Pe 12 septembrie eram singură acasă și pe la nouă seara, din senin, am dat publish primului meu articol despre orașul unde am mâncat cea mai mare înghețată, alături de cei mai dragi trei oameni din viața mea: Sirmione, una dintre cele șaptezeci de stațiuni de pe malul lacului Garda din Italia mea frumoasă.

I-am dat share pe contul meu de facebook și pe pagina blogului lipsită de like-uri și-am așteptat cu inima bătându-mi nebunește în tâmple reacția celor din jur. În cazul ăsta, nu cred că a fost vorba despre așteptarea unei validări, ci mai degrabă cred că atunci când scrii public, n-o faci doar pentru tine, ci scrii în egală măsură pentru tine și pentru publicul tău. Astfel, inevitabil, tânjești după aprecierea publicului, iar în social media, știm bine, aprecierea nu se măsoară (din păcate) decât în likes&comments&shares.

Mesajele pe care le-am primit în prima seară au fost din categoria gesturilor mărunte pe care, din bun simț, din admirație sau pur și simplu dintr-un impuls de moment, am învățat să le facem în mod natural și să le uităm repede, fără să le acordăm prea mult spațiu în agenda cu lucruri extraordinare făcute într-o zi, dar care prin sinceritatea lor reușesc să ajungă în cel mai vulnerabil spațiu al sufletului omenesc. Pe mine m-au încurajat cât pentru șapte vieți.

În prima lună de la lansare, blogul meu a primit între paginile sale 3 200 de vizualizări și aproape 2 000 de vizitatori, iar eu am fost pur și simplu copleșită. Mi s-a părut uluitor, având în vedere că mă așteptam să-mi citească articolele doar mama, iubitul meu și cele mai bune prietene. Practic, de la cine ar vrea să îmi citească blogul? la 3200 de vizualizări în prima lună! a fost un salt uriaș pe care l-am prins strâns, cu sârme, ca să nu-l respingă corpul meu și să-l scuipe ca pe un simplu obiect străin.

Mi s-a părut mult și puțin în același timp.

Mult pentru că luptasem cu mine aproape jumătate de an ca să-mi adun toate resursele de curaj și să-mi expun viața atât de mult (inevitabil, blogging-ul de călătorie bazat pe experiențe proprii te obligă să dezvălui mai mult decât ți-ai dori și te pune sub lupa unui subiect extrem de sensibil: banii), puțin pentru că obișnuiesc să fiu un om rațional și oricât de nepregătită eram în ale blogging-ului, îmi imaginam că un blog care primește în medie cam 100 de vizualizări pe zi este nu un blog mic, ci este cel mai mititel dintre cele mai mititele.

Două luni mai târziu, când am depășit 7000 de vizualizări și 4000 de vizitatori mi-am zis că it can’t get any better than this, pur și simplu. Și totuși, lună de lună, am ajuns la 10 000, 12 000, 14 000, 17 000, 20 000, 22 000 de vizualizări și în medie între 10 000 și 12 000 de vizitatori pe lună.

Undeva, între drumurile astea în pantă, cu weekenduri productive și zile fără inspirație, am creat singura bucățică din blog a cărei poveste o știu par coeur: logo-ul #plecatăhaihui. L-am vrut galben – adică vesel, zglobiu, entuziasmat, cu gura până la urechi și sufletul în balonul cu aer cald, plecat pe câmpii. Adică exact ca mine. 🙂

30051641_1680780851999645_7297127480031182848_n.jpg

Când am tras linie la finalul primului an, în septembrie 2018, mi-am dat seama că micul meu proiect a crescut exact ca un copil deștept de care nu se ocupă nimeni cu simț de responsabilitate: aproape 80 000 de vizitatori, 65 de articole înșirate în 75 000 de cuvinte, peste 11 000 de like-uri pe pagina de Facebook și 1 300 de followers pe Instagram, fără să fi făcut nimic. Nimic altceva în afară de a scrie onest, asumat, cu toate vulnerabilitățile la vedere, fie ce-o fi. N-am avut niciun plan, n-am urmat nicio rețetă de succes, n-am investit în google adwords, nici măcar n-am fost conștientă de creșterea asta.

N-o spun cu mândrie, ci cu uimire.

În schimb, sunt mândră până la cer de faptul că am creat în jurul blogului o comunitate de fix 11 197 de pasionați de haihuială. Cu unii m-am împrietenit pe contul personal de facebook, cu alții stau la sfaturi pe pagină, cu mulți sper să am vreodată ocazia să cos povești și-n viața reală. Mi-e drag tot ce am construit în proiectul ăsta pentru că fiecare bucățică din puzzle a venit natural în urma articolelor, discuțiilor, timpului pe care am ales să-l împărtășesc cu fiecare dintre toți cei care mi-au cerut sfatul.

Când am împlinit un an de blogging de haihuială, am făcut un efort pentru a-mi aminti detaliile tehnice: cum mi-am făcut cont pe platforma de blogging wordpress, cum mi-am înregistrat domeniul, cum am știut să-mi customizez blogul, după ce criterii am ales tema blogului, câți bani am plătit pentru planul wordpress și ce am primit în schimb sau cum am ales numele blogului.

Habar n-am avut.

În afară de faptul că am ales un plan personal care costă 4 dolari pe lună, motivul principal fiind acela de a scăpa de extensia wordpress din titlu și că am plătit deja pentru al doilea an pentru prelungirea domeniului închiriat pe platforma WordPress, nu știu nici azi nimic despre cum funcționează wordpress-ul, dacă ar fi mai bine să fac site-ul de la zero, cum să verific dacă articolul e indexat în google, cum să fac seo, cum să instalez plug-in-uri sau cum să fac blogul să arate mai bine și să fie mai intuitiv pentru cititori. Mai am multe-multe de învățat, iar promisiunea pe care i-am făcut-o pentru anul viitor este aceea că etapa mersului odată cu valul a luat sfârșit.

În schimb, știu că din prima zi în care i-am dat drumul să zburde pe internet și până astăzi n-a fost niciun moment în care să îmi doresc să renunț. Să pun lacătul pe ușa blogului și să mă apuc de alte hobby-uri. Într-o seară, eram pe coasta Amalfi și am descoperit faptul că mi-a dispărut pagina de facebook. Fără nicio notificare. Am stat cu sufletul la gură până am primit un răspuns de la centrul de suport, iar când am redevenit admin pe pagina la care am pus câte o cărămidă în fiecare zi în ultimul an, am simțit cum viața mea revine la normal. Mi-a dispărut nodul din stomac, am putut din nou să respir.

Pur și simplu, viața mea se împarte acum între perioada înainte de blogul de haihuială și perioada după blogul de haihuială. Un fel de înainte și după Hristos, în varianta modernă.

Pentru că am primit multe întrebări despre numele blogului, am stat într-o seară să mă întreb cum l-am ales, care au fost celelalte variante, cum de m-am oprit fix la el, fix în forma asta.

Mărturisesc sincer că nu știu.

Plecată Hai-Hui a venit din mine, așa a simțit sufletul meu, nu cunosc altă explicație oricât m-aș strădui să-mi amintesc cum am împletit cuvintele atunci. N-aș ști să vă spun de unde știu, dar mi-e clar că astăzi nu mai există niciun alt nume făcut după mulajul inimii mele. Îmi pare că îmi vine ca o mănușă, că s-a inflitrat în mine atât de natural, atât de firesc, ca un al doilea prenume.

Povestea blogului de haihuială a început dintr-o glumă, fără așteptări, dar de-a lungul timpului m-a ajutat să învăț câteva lecții neprețuite:

  • Nu există articol perfect, nu va exista niciodată. În schimb, e important să fie muncit până la ultimul cuvânt din respect pentru cei care își fac timp să-l citească. 
  • Vor exista mereu oameni care să arunce cu noroi în mine și în munca mea. Fără să mă cunoască, fără să știe cât am muncit la un articol, fără să le pese. 
  • Vor exista mereu oameni care vor folosi munca mea fără să spună un simplu mulțumesc. Mai mult decât atât, vor exista oameni care îmi vor fura munca și se vor comporta perfect natural. 
  • Nu voi putea fi niciodată pe placul tuturor. Vor exista mereu oameni care vor da unlike, hide post, hide all posts. Mă va durea, o voi lua personal, dar voi ști că a fi pe placul tuturor e imposibil și…extrem de obositor. 
  • Orice lucru mic făcut cu pasiune va avea la un moment dat succes. 
  • Hard work will always pay off. 

Astăzi, numele meu e Cristina Plecată Hai-Hui Albu și le mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte pentru feedback, deopotrivă critici și aprecieri. Datorită lor, zi de zi, pun umărul la creșterea poveștii care a început dintr-o glumă, dar care s-a transformat într-o bucățică din mine.

Cu drag,

Cristina

 

*sursă informare elisabetastancilescu.ro
**articol scris pentru a unsprezecea probă din competiția SuperBlog 2018, sponsor DOMAZ.
***copyright foto: arhivă personală.

5 gânduri despre „Povestea primului an de blogging|Blog de călătorie Plecată Hai-Hui

  1. Ești formidabilă, sublimă, iar cuvintele tale sunt pur și simplu copleșitoare!
    Îți spun sincer că nu am citit articolele tale până acum, dar la fel de sincer îți spun că o voi face de acum încolo de fiecare dată! 🙂
    M-am regăsit foarte mult în cuvintele tale, pentru că exact aceleași temeri le am și eu acum, aflată la început într-ale blogging-ului!
    Mult, mult succes și la un număr tot mai mare de vizualizări și aprecieri de acum încolo :-)!

    Apreciază

    1. Să știi că eu nu prea știu cum să reacționez atunci când primesc cuvinte atât de frumoase. În mod inexplicabil, le pierd pe ale mele, mă fâstâcesc și mai mult de un banal mulțumesc nu-mi iese. Dar e din suflet. Mulțumesc mult de tot!

      Cât despre blogging e greu, dar e și frumos, keep on writing. Nu contează câți hateri o să întâlnești pe drum, tu continuă să scrii așa cum îți place ție, despre ce îți place ție. Pe drum, o să întâlnești și alții ca tine și-o să vă bucurați împreună.
      Eu asta am învățat în primul an de blogging.

      Dă-mi un link, vreau să te citesc! 🙂

      Cristina

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s