de prin lume adunate,  Filipine

Trăim în cea mai bună lume de până acum și uneori suntem prea ocupați ca să ne dăm seama| Gânduri din Filipine

Sunt mai puțin de două săptămâni de când m-am întors din Filipine, dar îmi pare că au trecut minim doi ani. E incredibil cum se dilată timpul, cum ne păcălește, cum ne face să uităm atât de repede, cum transformă totul în amintiri îndepărtate, făcând loc în permanență pentru noi experiențe. Trăim atât de multe și la intensitate atât de mare încât până și ziua de ieri dispare prea repede din mintea noastră.

Chiar și așa, încă mă bucur ori de câte ori dau drumul la duș și curge apă caldă, oricând pot să deschid geamul și intră un soi de aer care nu e plin de umiditate, de fiecare dată când mă urc în mașină și mă deplasez fără bârâit de motocicletă veche, ori de câte ori ies în oraș și nu mă cuprinde haosul, mizeria și sărăcia din locurile pe care le-am explorat timp de aproape o lună în Filipine.

În Coron am ales varianta închirierii unei bărci care să ne plimbe printre lagune și cu care să facem turul plajelor și lacurilor pe care le-am văzut de mii de ori pe Instagram. Am luat la nimereală un „ghid” pe care l-am găsit în prima zi pe la 11 dimineața, când ne-am dezmeticit că nu book-uisem niciun tur, iar altceva în afară de inhalat praful din „oraș” nu prea aveam ce face. Ghidul nostru, Albert, e un tip pe la 40+ de ani, născut și crescut într-un sat din Coron, dar mutat cu familia în Manila. În sezon lucrează în Coron împreună cu fratele său care are o barcă și alt prieten de la ei din sat care îi ajută. Albert e cel care caută turiștii stând zi de zi prin soare cu o pancartă cu poze frumoase, încercându-și norocul. Dacă are turiști, are o zi de muncă, adică 500 de php, nici măcar 9 euro (500 php = 8,78 euro) pe care îi trimite familiei sale din Manila, soția și cei trei băieți.

Albert e mic și politicos, dar se vede că e genul descurcăreț. În ziua când ne-am întâlnit, am plecat agale spre port după ce întrebasem la o „agenție” dacă au vreo barcă liberă. N-aveau. Așa că am avut noroc că Albert ne-a întrebat la întâmplare dacă nu vrem un tur privat pentru a doua zi și a rămas uimit când i-am zis că vrem, dar pentru ziua respectivă. Și pentru că a fost o experiență mai faină decât tururile de grup, am ales să mergem cu Albert și fratele său în aproape toate zilele petrecute în Coron. Mă rog, ultimele două zile le-am petrecut în pat, cu febră și vărsături, după o toxi-infecție alimentară nasoală.

În aceste zile, petrecând atât de multe ore împreună, am trecut de la Mam/ Sir la Cristina/Gabi și-am schimbat impresii despre Filipine, turiști, depresie, familia sa, stilul nostru de viață, vârste, copii, alegeri. Într-una dintre discuțiile astea, stând la o masă de lemn pe o plajă minusculă și izolată de stânci, cu o apă turcoaz în față, Albert m-a întrebat dacă m-aș muta în Filipine. Mi-a ieșit aproape fără să vreau, un NU hotărât, fără să stau nici măcar o secundă pe gânduri. Pentru că nu, nu m-aș muta niciodată chiar dacă în săptămânile petrecute acolo m-am adaptat condițiilor fără să mă plâng, ci doar cu foarte mult umor.

Îmi place însă lumea modernă. Confortul. Libertatea. Civilizația. Bunăstarea. Tehnologia. Șansa de a trăi așa cum vreau. De a lua propiile decizii. De a nu fi constrânsă de alții.

Îmi plac oportunitățile.

Îmi place lumea asta în care am avut norocul să mă nasc și sunt extrem de recunoscătoare celor care au făcut-o posibilă.

Lumea asta care nu doar că ne permite să trăim mai bine, dar și mai relaxat, mai fără griji, mai mult și mai în liniște.

Gândindu-mă la acest articol cu impresii, mi-am dat seama că asta e cea mai importantă impresie cu care am plecat din Filipine. Că mă duc cu inima deschisă să văd locuri noi, nu strâmb din nas în fața condițiilor grele, mă entuziasmează aventura, necunoscutul, noul, încerc mâncăruri noi, intru cu bucurie în discuții cu oameni care trăiesc și gândesc altfel decât mine, dar vreau mereu să mă întorc într-o lume modernă pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Și mi-ar plăcea sincer să văd mai mulți oameni conștienți de norocul de a trăi în lumea asta care ne-a dat șansa să studiem, să avem case frumoase, condiții decente, acces la tehnologie și informații, posibilitatea de a călători, oportunități profesionale, un prezent și un viitor bun pentru copii. Pentru că nu toți oamenii au avut șansa asta.

Văd adesea că unii oameni fac, poate fără să își dea seama, apologia sărăciei, confundând dorința de a trăi în armonie cu „simplitatea” sărăciei care e pur și simplu sfâșietoare.

Să trăiești simplu nu înseamnă să trăiești în case sărăcăcioase, din bambus, fără mobilă și utilități.

Să trăiești simplu nu înseamnă să ai copii care muncesc la 10-11-12 ani în loc să meargă la școală, să citească, să descopere lumea. Nici copii care la 5 ani să nu mai fi văzut vreodată o carte sau un telefon mobil. Nici copii care să trăiască în niște colibe pe stânci împreună cu tribul lor, murdari și rupți de lume.

Să trăiești simplu nu înseamnă să câștigi 9 euro pe zi, departe de familie și fără siguranța unui loc de muncă. Sau să pleci acasă 18 ore cu ferry în loc să iei un avion pentru un zbor de doar 2 ore.

Nici să mănânci din piețe unde carnea stă pe tarabe la 30 și ceva de grade bâzâită de muște, în propriul sânge.

Nici să nu ai apă potabilă.

Nici să te lupți cu boli care au fost eradicate de mult timp în alte țări.

Nici să îți moară copiii din cauza lor.

Nici să faci copii pe principiul facem mai mulți în caz că nu trăiesc toți.

Nici să mergi cu o tricicletă care pârâie într-un trafic haotic, fără nicio minimă siguranță în caz de accident.

Nici să faci baie cu apă rece, să ți se înfunde permament toaleta, să ai umiditate și mucegai.

Sau să vinzi orice ai prin casă în fața porții doar ca să câștigi un ban.

Sau să faci copii când tu ești un copil.

Sau să umbli cu bărbați albi de peste 60 de ani de mână pe stradă când tu ești un copil.

Nu așa arată simplitatea și viața trăită în armonie din punctul meu de vedere. Așa arată doar sărăcia și din păcate, are aceeași față oriunde.

V-am povestit pe facebook despre Saraya, copilul care nouă ne-a rupt sufletul. Am citit cu tristețe comentariile despre „copilăria fericită” a acestui copil. Cred că niciun părinte nu și-ar dori ca al său copil să experimenteze acest gen de copilărie fericită. Nu cred că există vreun părinte care să vrea să își vadă copilul izolat, să îl țină murdar într-o colibă din bambus, fără alți copii în jur, fără activități educative, doar în mizerie și sărăcie și să numească asta „copilărie fericită”.

DSC01266DSC01138DSC01139DSC01203DSC01209

Există multă suferință în lume și din păcate, niciunul dintre noi n-o poate stopa. Dar în valul ăsta de stereotipuri despre această „lume modernă care merge din rău în mai rău” și în care rostogolim cu încredere idei precum „banii n-aduc fericirea”, „sunt mai fericiți în sărăcia lor”, „copiii n-au nevoie de multe ca să fie fericiți” și altele asemenea, haideți să avem mai multă grijă de cuvintele pe care le folosim și de ochelarii pe care îi purtăm. Pentru că „fericirea” asta simplă a copiilor săraci vine cu un preț uriaș: șansele lor.

Așa cum e acum, cu toate provocările ei, trăim în cea mai bună lume din toate câte au fost până acum. Pe statistici. Vă recomand să citiți Factfulness de Hans Rosling, un fost specialist în sănătate publică din Suedia, cu o vastă experiență internațională, care a lucrat toată viața cu date și statistici. S-ar putea să descoperiți niște lucruri interesante 🙂

Și chiar dacă nu e încă bine peste tot, schimbarea există peste tot. Uneori e mică, aproape insesizabilă și va mai fi nevoie de multe decenii până să producă bunăstare, dar există. Și oamenii de pretutindeni încep să trăiască puțin mai bine.

Cred că este ipocrit din partea noastră să ne dorim ca unele locuri să rămână sărace, neatinse de civilizație, doar ca să avem noi niște vacanțe interesante, să ne pozăm cu copiii săraci și să ne simțim superiori. Și apoi să ne întoarcem la viețile noastre confortabile în care ne dorim tot ce e mai bun pentru copiii noștri.

Această romantizare a sărăciei mi se pare extrem de toxică. Sărăcia nu e frumoasă, nu aduce liniște și în niciun caz nu e o alternativă mai bună la viața modernă pe care o trăim. Nu e o variantă idilică a unei vieți trăite simplu și în liniște, nici pe departe.

Eu mă bucur când văd schimbarea. Iar în Filipine m-am bucurat sincer pentru toți oamenii care trăiesc mai bine datorită dezvoltării turismului. Albert mi-a spus că înainte de turism, nu erau deloc locuri de muncă. Că era tare greu, doar pescuiau și…cam atât. Și că acum e bine, că toată lumea muncește, că au bani pentru o viață mai bună pentru copiii lor. Chiar dacă e greu. Și instabil.

Pe de altă parte, înțeleg la ce se referă oamenii când vorbesc despre nevoia de simplitate într-o lume din ce în ce mai aglomerată și obositoare. Despre cum să trăiești simplu te poate face mai fericit și despre cum tehnologia nu ne face mereu viața mai ușoară. Și sunt de acord cu ei. Și eu sunt în căutarea unei vieți trăite în armonie 🙂

  • Știu cum e să trăiești în sărăcie și lipsuri și am experimentat pe pielea mea cum sărăcia m-a privat de o grămadă de oportunități, mi-a dezvoltat un sentiment de inferioritate, anxietate și neîncredere în forțele proprii. Așa că pentru mine să trăiesc în armonie înseamnă în primul rând să am condiții decente de trai.
  • Să-mi trăiesc viața cu empatie față de ceilalți, cu picioarele pe pământ, în lumea reală indiferent cum se va transforma contul meu bancar.
  • Să trăiesc decent – din acest motiv nu simt nevoia să mă mut la casă, nu am nevoie de un spațiu mai mare, de mai multe camere, băi, dressinguri, debarale. Locuiesc într-un apartament normal în care nu investesc decât atunci când se strică ceva.
  • Încerc să nu mai cumpăr mai mult decât am nevoie. Facem cumpărături rar, mai mereu avem frigiderul gol, cumpărăm puțin, ori de câte ori avem nevoie de ceva.
  • Nu mai tânjesc după cadouri, am deja două Crăciunuri de când nu mai cumpăr și nu mai primesc cadouri, la fel și de ziua mea de naștere, 14 februarie, 8 martie sau alte sărbători. Dacă vreau să îmi cumpăr ceva mai scump, mă gândesc bine și apoi deci cu Gabi dacă merită investiția.
  • Prefer să strâng banii pentru călătorii decât pentru cadouri inutile 🙂
  • Nu vreau să îmi sacrific sănătatea și liniștea alergând după bani așa că atunci când am simțit că nu îmi mai era bine acolo unde mă aflam, mi-am dat demisia. Astăzi, nu iau mai multe proiecte decât pot să duc, am refuzat proiecte și clienți pentru că nu vreau să mă epuizez. Jobul și facultatea la zi îmi sunt suficiente. Vreau să mai și trăiesc.
  • Învăț să let go. Lucruri sau oameni, încerc să nu mă mai agăț de chestiile care îmi fac rău, care nu mă mai reprezintă, care pur și simplu nu mai sunt acolo pentru mine oricât de greu îmi e, oricât doare, oricât mi-aș dori să fie altfel.
  • Mă dedic studiului și noului drum pe care am pornit anul trecut. E un semn de grijă și respect față de visurile mele.
  • Citesc, cunosc oameni, apreciez și susțin inițiative care mă mișcă.
  • Încerc să rămân cu mintea deschisă, să fiu echilibrată, să văd lucrurile din mai multe perspective. Să nu arunc hate în nimeni indiferent de opiniile pe care le are. Nu îmi iese mereu, dar încerc să văd atunci când greșesc și să nu fiu foarte aspră cu mine.
  • Să respect dreptul fiecăruia de a trăi așa cum simte. Cred că n-am niciun drept să le spun altora cum să trăiască sau să decid ce drepturi să aibă.
  • Să văd cât pot din lumea asta și să îmi amintesc ce loc mic ocup în lumea asta.
  • Să fiu prezentă în viața mea și să îmi pese din ce în ce mai puțin de ceea ce cred ceilalți.
  • Să am în jurul meu oameni de încredere, care nu mă bârfesc, nu mă mint, nu râd pe la spatele meu. E ok dacă sunt puțini.
  • Să respect mediul înconjurător, să fiu civilizată, să nu fac rău animalelor.
  • Să fiu un bun cetățean: merg mereu la vot, merg la orice protest cu care rezonez, mă informez zilnic despre ce se întâmplă în țară și în lume, susțin inițiative.

Mi-ar plăcea însă să nu mai cădem atât de ușor în capcana stereotipurilor și să luăm mai des în calcul datele, statisticile, evidențele.

Mi-ar plăcea să nu mai fim „săracii copii bogați”, acești oameni norocoși să trăiască în țări civilizate, într-un soi de bunăstare așa cum nicio altă generație n-a mai trăit, cu milioane de oportunități și posibilități, dar găsind mereu o chichiță de care să ne plângem, mereu incapabili să ne organizăm prioritățile, mereu dând vina pe ceilalți, mereu visând la variante idilice și perfecte, mereu trăind în viitor, departe de lumea reală.

Iar când vine vorba despre călătorii, mi-ar plăcea să nu mai fim ipocriți. Dacă noi n-am alege să trăim în acele condiții grele, nici celor de acolo n-ar trebui să le dorim asta 🙂

Haideți să învățăm să fim recunoscători pentru tot ce avem și haideți să nu mai confundăm sărăcia cu armonia.

Gânduri bune,

Cristina

 

 

 

Numele meu este Cristina şi sunt dependentă de călătorii. Sunt veselă, vorbesc mult-mult şi îmi plac oamenii buni. Ăia cu adevărat buni.

5 Comments

Ce părere ai?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: